La
24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă
sărbatoreşte - Aflarea
capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară
consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron
al dragostei şi al bunei dispoziţii.
În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind
ţinut înainte de 1 martie, pe data de 24 februarie. Această dată nu a fost
întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în
care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele
credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea,
iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii
şi se pregătea pentru venirea primăverii..
Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce se “logodesc” în această zi.
Cum se sărbătorea Dragobetele în trecut
În dimineaţa zilei de 24 februarie,
tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o hora, se sărutau şi se strângeau în
braţe. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele
de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24
iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Există credinţa că cele care nu
făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala:
"Dragobetele sărută fetele!".
Nu este întâmplător faptul că tinerii ieşeau la pădure în această zi, dacă ţinem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naştere şi expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure".
Nu este întâmplător faptul că tinerii ieşeau la pădure în această zi, dacă ţinem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naştere şi expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure".
În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fugă era numită "zburătorit". Flăcăii urmăreau fetele dragi şi acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrăţişare, ce era urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puţin un an de zile. Mulţi părinţi abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întampla ca unii să fie multumiţi, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea făcută, logodna virtuală era respectată.
Din zăpada netopită până la Dragobete, fetele şi
nevestele tinere îşi făceau rezerve de apa cu care se spălau în anumite zile
ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.
Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ, dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlnea la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Etimologia cuvântului Dragobete
Unii filologi susţin că numele
"Dragobete" provine de la două cuvinte vechi slave "dragu"
şi "biţi", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag".
Alţi filologi susţin că vine din cuvintele dacice "trago" - ţap (mai
târziu devenit "drago") şi "beţe" - picioare. Ţapul
simbolizând la români fecunditatea!
Există şi ipoteza că
"Dragobetele" se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu,
tânărul frumos, ales", de la cuvintele dacice "drag", ce
semnifică "chip frumos", "chip de lumină" şi
"betel"- "casa lui Dumnezeu".
Etnograful Marcel Lutic susţine că
"Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt calchieri după
numele din slava veche a sărbătorii creştine a "Aflării Capului Sfântului
Ioan Botezătorul", sărbătoare numită în spaţiul slav
"Glavo-Obretenia". Românii au adaptat această denumire din slavă, aşa
apărând în veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia",
"Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele
dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când,
probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a
impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României,
denumirea "Dragobete".
Floarea dragostei
În lumea satului, plantele erau de mare
ajutor pentru a afla dacă tinerii se căsătoresc. Una din aceste plante era numita
Floarea dragostei, o plantă cu frunze în formă de lance şi flori roz-purpurii,
care creştea în locuri înalte. Se plantau în grădină două fire de Floarea
dragostei pentru tinerii îndrăgostiţi şi dacă cele două plante se apropiau, era
semn că ei se vor căsători. Dacă în unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, în altele ca
fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de plăcinte, un
lucru e sigur: este tânăr şi este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor.
Sursă: CrestinOrtodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu