>

vineri, 17 decembrie 2021

În urma pașilor tatălui meu

 





 

Daniela MARCU

                         

ÎN URMA


PASILOR

                                                        

 TATÃLUI MEU

 

Editura ECOU,

2015

         Copertă: Nicoleta Mădălina COSTACHE, elevă clasa a XII-a la

                                Liceul de Arta "Margareta Sterian" – Buzău

Desene realizate de Ana-Maria MIOLOCEA și Robert GROZA

          (foștii mei elevi care acum sunt la Liceul de Artă din Cluj -Napoca)

 

                             

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARCU, DANIELA

 În urma pașilor tatălui meu

Povestea de viață a unui tată ce și-a crescut și educat singur copiii

/ Daniela Marcu. - Cluj-Napoca:

Ecou Transilvan, 2015

ISBN

 

 

 

Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2015

e-mail: edituraecou@yahoo.com

telefon: 0745.828.755

 

Dedic acestă carte tatălui meu, mulțumindu-i pentru tot ce a făcut pentru mine și cei trei frați ai mei, și pentru  sprijinul pe care mi l-a oferit pentru a ajunge ceea ce sunt azi, călcând în urma pașilor lui.

De mic copil tata mă ruga, să scriu povestea vieții lui și uite că am ajuns să trăiesc  acest moment, să cunoască lumina tiparului cartea ce cuprinde povestea de viață a unui tată care și-a sacrificat viața pentru ca să-și crească cei patru copii.

Este o poveste ce oferă o lecție de viață multor tineri de acum, care, din grija zilei de mâine, se limitează la a avea un singur copil, care crește învățând să fie egoist, și astfel ajungem să ne mirăm în aceste vremuri de ce oamenii sunt egoiști!

Doar prin iubire mai poate fi salvată lumea. Egoismul mereu o să aducă haos, lupte și o să atragă sentimente și atitudini negative, dând o nuanță urâtă societății moderne. Din cauza   lui, pământul s-a umplut de cadavre, iar iadul de suflete. Acest păcat răceşte şi pustieşte inimile de cea mai nobilă virtute care este iubirea și ucide cele mai înalte sentimente cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu.

 

 

 

 

Nimic în viață nu este întâmplător

 

Viața este precum o carte aruncată de colo-colo, unele file rămân în interiorul cărții, altele se desprind mai devreme sau mai târziu și cad. Tot așa, de-a lungul existenței, anumite persoane ne sunt alături pentru o zi, pentru un an sau permanent. Acelea care ne rămân alături pe viață merită toată dragostea noastră, fiindcă ele ne vor fi aproape și la bine și la greu tot timpul.

În viață trecem prin multe încercări din care vom învăța ceea ce este menit să învățăm, dacă vom avea înțelepciunea de a discerne binele de rău și le vom depăși cu succes. În caz contrar, vom ajunge să ne lamentăm și să adunăm tristețe și frustrare în adâncul sufletului, ceea ce o să ne facă nefericiți și neîmpliniți.

Am învățat că nimic în viață că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. El ne-a dăruit fiecăruia câte o cruce, știind de la bun început ce și cât putem duce. Când eram mică nu înțelegeam niciodată de ce eu nu am mamă, dar pot spune că am avut un tată care m-a învățat cum să ajung o mamă mai bună.

 Poate dacă aș fi crescut alături de  o mamă, nu aș mai fi devenit ceea ce sunt acum. Dar fiindcă nu s-a întâmplat astfel, Dumnezeu a rânduit să am un tată și o soră mai mare cărora le-a dăruit darul jertfirii de sine. Ei m-au nvățat că o mamă creștină care își iubește copilul se va jertfi pe sine pentru acesta.  

 Cred că nu este întâmplător  că părinții mei s-au cunoscut. Probabil caracterul dificil al mamei mele împreună cu greutățile pe care le-au avut de înfruntat împreună sunt factorii ce mi-au determinat tatăl să se schimbe și să se transforme într-un model.  

Acum când părinții mei au ajuns la  bătrânețe, am avut ocazia să  observ schimbări și la mama.  

Fiindcă a văzut la copiii ei credința în care au crescut și astfel a ajuns să se apropie de Dumnezeu, după ce a fost diagnosticată cu cancer la sân, a reușit să treacă cu bine de operație și de tratament. El are grijă de fiecare, pentru că noi am ajuns în această lume cu un scop.

 Mai presus de toate, omul dispune de voinţa liberă prin care are posibilitatea să transforme viaţa sa în această societatea şi lumea în sânul căreia trăieşte într-un infern sau într-un paradis. Creatorul i-a dăruit acest drept şi această putere cu ajutorul căreia să poată alege: să vină lângă El, ori să  meargă pe calea răului, care îl va determina să transforme totul într-un haos, dând drept hazardului un instinct al întunericului.

Aceasta însă s-ar întâmpla doar dacă Dumnezeu nar veghea şi nu ar îndruma, prin credință, ca creația sa  să respecte strict legile ce i-au fost imprimate de la începuturi, de când a fost adus cosmosul din nefiinţă la fiinţă.

Liberul arbitru, voința liberă, cu care omul a fost înzestrat ca să devină asemenea lui Dumnezeu, are nevoie să fie cultivat, îndrumat, instruit, învăţat, chiar dacă fiecare fiinţă umană în mod firesc cunoaşte binele şi răul și poate face diferența între ele. În călătoria pe care El ne-o oferă de la naștere până la moarte prin acest univers, ne scoate în cale persoanele de care avem nevoie ca să ne ajute. 

Am învăţat că nimic în viaţă nu este întâmplător. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o mi-a dăruit o parte din universul său şi, astfel, mi-a oferit ocazia să mă desăvârşesc ca fiinţă umană. Am învăţat că trebuie să iubesc, să zâmbesc şi să privesc partea pozitivă a lucrurilor, pentru că aceasta este calea către sufletul omului. Am învăţat că trebuie să-i ascult pe ceilalți şi să învăţ de la fiecare om pe care viaţa mi-l scoate în cale, să folosesc cele trei cuvinte magice  “te rog frumos” şi “mulţumesc frumos”  și “iartă-mă”.   

Este important să fim sinceri, să avem  opinii şi principii sănătoase și să le respectăm şi pe cele ale celor din jur. Să învățăm să ne bucurăm şi să credem cu toată fiinţa noastră că viaţa este un vis, este o rugăciune ascultată de Dumnezeu şi de  îngeri, este o rafală de vânt într-o zi caniculară, un zâmbet de floare în mijlocul unei vijelii, este linişte şi balsam de flori pentru suflet, este o nestemată, ce mereu ne duce la liman pe vreme de furtună!

Am învăţat că viaţa uneori pare nedreaptă, dar tot ce mi se întâmplă este pentru ca eu să dobândesc virtuţi, deoarece voi primi doar  atâtea daruri  pe câtă suferinţă  voi reuși să transform în iubire. Şi cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că trebuie să-l iert pe cel care mă răneşte și să caut mereu eu calea spre sufletul său pentru a aduce la lumină iubirea din el! Fericirea este în noi.  Dacă o găsim, ne vom putea desăvârşi. Dar mai întâi trebuie să căutam împăraţia cerească, să ne învăţăm lecţiile, să ne despătimim, curăţindu-ne sufletul, şi să devenim precum copiii, pentru că doar aşa vom avea parte de fericire!

Cum spune și scriitoarea Irina Binder, oamenii nu se întâlnesc întâmplător”.

“Viața ne aduce în cale fel și fel de oameni, de multe ori cei mai neașteptați, prin cele mai neașteptate moduri.

Cunoaștem oameni pentru care suntem recunoscători că i-am întâlnit, dar și persoane din cauza cărorane blamăm soarta, considerând că dacă nu i-am fi  știut, viața noastră nu ar fi fost umbrită de nefericire.

Întâlnim oameni pe care-i învinovățim pentru eșecurile și deziluziile noastre, dar și oameni cărora le purtăm recunoștință pentru tot ceea ce au adus bun și frumos în existența noastră.

 Unii intră în viața noastră pentru a ne ajuta să devenim persoanele care trebuie să fim,  contribuind la formarea caracterului nostru. Alții de la care avem de învățat și care sunt demni de urmat prin exemplul oferit contribuie la educarea noastră. Dar îi întâlnim și  pe cei care nu ne arată nimic  folositor și care, prin felul lor de a fi, ne fac să vedem partea urâtă a propriei persoane, astfel încât să nu ne dorim să fim la fel ca ei.

Întâlnim oameni care ne ajută să avem o atitudine pozitivă, care ne motivează și ne ambiționează, dar și oameni care ne descurajează, care ne pun piedici și se străduiesc să ne țină în loc.

Întâlnim oameni de care ajungem să depindem sufletește, dar pe care îi pierdem într-o zi, ceea ce ne face să căutăm disperați alții cu care să-i înlocuim.

Întâlnim oameni care ne fac promisiuni și ne fac să visăm, dar care nu ne oferă nimic, ci doar ne fac să așteptăm zadarnic, irosindu-ne timpul, sentimentele și visele. Iar într-o zi ne abandonează, lăsând în urma lor tristețe, durere și dezamăgire.

Întâlnim oameni care trăiesc pentru noi și care ne fac să ne simțim foarte fericiți oferindu-ne toată dragostea lor, dar și oameni care trăiesc doar pentru sine și care nu fac altceva decât să ne folosească pentru scopurile lor, pentru a ajunge acolo unde își doresc.

Întâlnim oameni care ne redau încrederea, amintindu-ne că în spatele măștilor cu care ne-a împovărat răutatea lumii se ascund niște ființe minunate ; dar și oameni care ne fură naivitatea cu care credeam în frumusețea lumii și care ne obligă să apelăm la măști de protecție.

 Întâlnim oameni care ne oferă amintiri minunate la care apelăm atunci când nu mai avem nimic, dar și oameni a căror amintire doar deschide rănile încă sângerânde ale sufletului.

Întâlnim oameni care ne mint, ne rănesc, oameni răi și egoiști, dar și oameni care ne vindecă rănile din trecut și ne redau încrederea în noi, în frumos și în iubire.

Întâlnim oameni care ne fac să plângem până la epuizare, dar și oameni cu care râdem în hohote.

Întâlnim fel și fel de oameni... Oameni pe care-i iubim, oameni pe care-i urâm, oameni pe care-i uităm şi oameni care vor locui în sufletele noastre toată viața. Dar pe niciunul dintre aceşti oameni nu îl întâlnim întâmplător... ” 

 

 

 

Totul are un început…….amintiri

Dacă în fiecare an frunzele își iau adio de la dragul lor copac, dacă amintirile mereu se păstrează în adâncul sufletului, dacă viața este o poveste care trebuie să-și aștearnă fiecare clipă pe o filă desprinsă dintr-o amintire, unele pline de bucurie, altele pline de tristețe, atunci fiecare existență sigur este o poveste. O poveste ce așteaptă să fie scrisă cu condeiul pe pagini albe, cu trăiri intense care vor deschide sufletele oamenilor ce vor retrăi anumite momente din spirala vieții lor, ce-și strecoară ireversibil nisipul fin prin clepsidra amintirilor. 

 Era o zi de primăvară minunată, eram atât de fericită, simțeam cum tot universul îmi aparține, parcă natura conlucra doar pentru visul meu. Mi-am atins un vis, acela de a-mi  lansa a doua carte de povești intitulată “Primăvara panseluțelor muzicale”. Totul părea ireal, desprins din basm, pluteam de fericire, dar totul s-a năruit într-un minut, când fericirea îmi șopti “sună-l pe tatăl tău, el trebuie să fie prezent la acest eveniment care pe tine te împlinește.”

Am format numărul. Suna. Emoțiile mele erau din ce în ce mai mari, dar o voce tristă a răspuns la celălalt capăt al telefonului. Era tatăl meu  bolnav, care mi-a spus că nu poate veni, dar care promitea că la următoarea lansare o să fie prezent. Toate s-au năruit, lacrimile îmi curgeau pe obraz, parcă făceau întrecere care să ajungă la destinație mai repede. Dar, privind la florile din geam, lângă care se afla și poza cu fetița mea, și apărută din senin lângă mine, totul parcă prinse iar culoare.  “Trebuie să fiu tare!” mi-am spus. O veste nu trebuie să-mi distrugă universul, trebuie să merg mai departe, învățând astfel încă o lecție: fericirea trebuie să o mențin pentru ca să nu-mi pierd echilibrul interior și pacea lăuntrică. Dacă le pierd totul se năruie ca un șirag de perle ce se destramă, și apoi este greu să-l mai refac.

 Am tras aer în piept și mi-am spus că pentru familia mea trebuie să fiu tare. Este totuși un vis atins, trebuie să  zbor spre înaltul cerului precum un fluture, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a împlinit această dorință.  

Această carte  o dedic celui mai important om din viața mea până să mă căsătoresc. Acest suflet este și va rămâne omul, cum spun  tinerii adolescenți, “idolul meu”.  

Eu nu am avut idoli, iubeam muzica, arta și tot ce e frumos, dar mai presus de toate îl iubeam pe Dumnezeu, căci El este Creatorul tuturor. Nu simțeam că trebuie să-mi fac idoli, deoarece știam că mă vor împânzi și nu voi mai putea evada din mrejele lor.  Deci, de mică m-am decis să am doar modele de la care să preiau tot ce e frumos și tot ce definește un om plin de iubire.

Primul meu model a fost tatăl meu, care mi-a fost și mamă și prieten. Al doilea model a fost sora mea mai mare, Mirela, care mi-a fost și mamă și soră și prietenă, dar despre ea am să vorbesc mai pe larg în cartea vieții mele intitulată “Metamorfoza omului în fluture la răscruce de drumuri.”

Am să vă spun motivul pentru care îl apreciam  mult pe tatăl meu,  dar pentru asta trebuie să  încep cu începutul.

Trăia într-un sătuc din frumosul nostru Ardeal o familie de ţărani. Într-o frumoasă zi de martie,  mai precis pe 23 martie 1949, a fost binecuvântată cu un băiețel care primi numele tatălui său,  dat după Sfântul Gheorghe. Acesta provine din greacă și înseamnă “agricultor, lucrător al pământului”,  fiind foarte răspândit la români pe vremuri, dar și la celelalte popoare creștine.  El ne arată că omul trebuie să fie, înainte de toate, harnic și gospodar, așa cum spune și proverbul – „ Lucrul face sănătate, trândăvia tot păcate.”

Cum nimic nu e întâmplător în viață, se pare că acest nume i-a venint ca o mănușă: băiețelul (tatăl meu) de mic iubea pământul și să lucreze, de aceea toată ziua cât era de lungă muncea la câmp.

Era un băiat curajos, unde era de lucru, era mereu prezent. Timpul zbura. Din cauza situației materiale precare, nu reuși să facă decât șapte clase.  În aceea perioadă, dacă nu aveai o situație materială bună, era tare greu să urmezi o școală. A fost nevoit să lucreze, iar cum tatăl lui era ciurdar la vaci,  ieșea cu el pentru a învăța acestă meserie. Avea un bici cu care dimineaţa scotea vacile pentru a le duce la pășunat și pocnea  cu el pentru ca cei din sat să știe că a pornit ciurdarul.

 Părinții lui, Maria și Gheorghe, oameni simpli, au încercat din răsputeri să-i ofere educația cea mai bună. Doar că mama sa, după ce îi născuse o soră  numită tot  Maria, se îmbolnăvise grav. Tot ce îmi amintesc era faptul că bunicul era ciurdar și venea acasă la noi pe jos 13 km doar ca să ne vadă. El avea un câine pe nume Husar, era negru, cu părul cârlionțat. Îl iubea și îl ajuta mult pe bunicul meu. A trăit cam 15 ani, iar când bunicul a plecat la cele veșnice, a stat lângă mormântul lui trei zile,după care a plecat și el după stăpân. Bunicul era un om puternic și muncitor, iar bunicii țin minte că îi plăcea foarte mult colinda “O, ce veste minunată!”. Când mergeam de Crăciun la ei, pentru mine cea mai mare bucurie era să cânt cu ea această colindă, fiind singurul nostru moment în care aveam parte de ceva tainic.

La vârsta de 12 ani, tatăl meu a luat viața în piept și a plecat să-și câștige singur existenţa. A muncit la CAP Domănești din anul 1961 până în 1967. În 1971, un bucureștean a ajuns în satul lui ca să facă angajări pe postul de mecanic utilaj greu.S-a înscris şi tata, și astfel și-a luat adio de la părinţi, pornind spre lumea mare, spre  București. Când a ajuns în capitală, a mers la examen, unde concurența era de 9000 de candidaţi pe 900 de locuri. Se pare că și pe vremuri mita era la modă, deoarece, pentru ca să îți iei examenul, și aici se cereau 500 lei vechi. Neavând suma necesară, tata  nu s-a întors acasă în satul natal, ci și-a căutat un loc de muncă, angajându-se ca fierar betonist necalificat. Din banii pe care îi câștiga, mereu trimitea o parte părinților săi. 

Armata a făcut-o între 1969 și 1971. Aici a fost un bun bucătar. Țin să vă spun că încă face mâncăruri foarte bune,  el fiind cel care ne-a învățat pe mama, pe sora mea, Mirela, și pe mine să gătim. Mereu îmi spunea: “Dragul tatii ai grijă când faci fasole, nu pune sare decât la sfârșit, după ce  s-a fiert, altfel vei sta cu cratița pe foc ore în șir.”

La București a  început povestea lui de dragoste, când a  cunoscut-o pe mama și erau foarte frumoși amândoi. Și acum port în suflet poza lor de la nuntă, aveau sclipirea iubirii în ochi, erau atât de fericiți, de minunați. Nu înțeleg cum de nu au găsit împreună puterea de a trece peste vitregiile acestei lumi și au ajuns să se despartă. Tati, de cum a văzut-o, s-a și îndrăgostit de ea. Doar că mama mea era o femeie cu câteva defecte supărătoare, pe care tata, fiind un om bun, credea și simțea că le va putea  corecta. Deși bunicii l-au avertizat, el și-a urmat visul de a avea o familie numeroasă. Simțea nevoia și știa că o să poată crește și întreține o famile mare, pentru că iubea să muncească de dimineață până când apunea soarele.

S-au căsătorit la scurt timp după ce s-au cunoscut, iar în anul următor, în 1973, au și fost binecuvântați cu sora mea, Mirela, iar după doi ani a venit pe lume și fratele meu Dumitru. În această perioadă au locuit la părinții mamei, în Brăila (orașul în care s-a născut mama și noi, cei patru copii ai lor).  Mai târziu  au primit, prin întreprindere, de la stat, un apartament. Pe vremea lui Ceaușescu, fiecare famile era ocrotită, nu ca în prezent, când se urmărește din greu distrugerea familiei. 

În 1978 a obținut calificarea în meseria profesată de fierar betonist. A început să câștige din ce în ce mai mult, a devenit șef de echipă, dar mamei se pare că nu îi ajungeau banii. Atunci tata a început să își pună semne de întrebare. Timpul trecea repede, iar părinții mei au început să nu se mai înțelegă. Tatăl meu începuse să bănuiască faptul că mama ar avea pe cineva. Lucrul s-a adeverit, confirmându-se avertismentul  bunicilor, care i-au spus de cum și-au văzut nora că  “este prea frumoasă și nu o vei putea ține lângă tine, pentru că nu pare familistă, îi place să-și trăiască viața”.

Dar tata simțea că va fi suficientă dragostea lui și că totul  va fi bine. Totuși, nu s-a gândit la un aspect, cred eu ca fiică, la faptul că nici el nu era perfect. Cred în schimbare, dovadă îmi este propria persoană.  Însă ea vine doar prin credință, lucru pe care îl și văd la mama mea cu care țin legătura. Tata nu ne-a separat niciodată de ea, nu a vorbit-o de rău. Nici nu era nevoie, eram destul de isteți ca să ne dăm  seama singuri de patimile mamei noastre. Văzând că nu poate nicicum să o facă pe mama femeie de casă, a luat-o pe Mirela și s-a retras  la casa părintească, unde a stat trei luni. Dumitru a rămas cu mama. Nu au divorțat, doar au stat separat o perioadă, timp în care tatăl meu a simțit nevoia să-şi rezolve situația familială problematică.

Mama a venit la el, s-au împăcat, iar din această împăcare am venit și eu pe lume.  Inițial, ea a dorit să mă avorteze, dar tatăl meu, știindu-i intenția, a amenințat-o că, dacă va comite fapta, o va denunța și va intra în pușcărie. Pe vremea aceea era interzis avortul, spre deosebire de zilele noastre.

Am învățat faptul că în această lume căsnicia este cel mai mare bastion al societății, de aceea ea este supusă celor mai grele și zguduitoare încercări. Dragostea este cea care întreține căsnicia. Răbdarea și iertarea sunt stâlpii ei. Căsnicia este taina cea mai mare a omenirii și e binecuvântă prin copii. Un strop de răbdare aduce liniștea căminului și mila lui Dumnezeu. Grelele încercări se abat asupra ei tocmai pentru că este o taină. Am învățat că cele mai frumoase lucruri sunt cele clădite pe durerea și suferința omului, care distrug patimile interioare, cultivând florile virtuților în adâncul sufletului nostru. Blândețea este cheia care deschide dragostea pe care, involuntar, prin suferință, o facem prizonieră. Noi, oamenii, am uitat să ne mai bucurăm; mereu vedem partea goală a paharului. De aceea, am să vă transmit celor care citiți aceste rânduri - și am să  scriu mai multe despre asta în cartea vieții mele - următorul mesaj:  bucurați-vă zilnic de faptul că v-ați putut trezi unul lângă altul și sunteți sănătoși! Bucurați-vă de flori și de miresmele lor, precum și de culorile cu care ne încântă mereu! Bucurați-vă de fluturi și, mai ales, de copiii voștri, care sunt o binecuvântare de la Dumnezeu! Bucurați-vă și veți vedea cum sufletul vostru o să înflorească, iar căsnicia o să vă fie trainică, îmbătrânind împreună cu bune și rele!

Greutățile vin, noi nu le putem opri. Avem zile bune și rele, fiecare în parte, dar cred că, dacă mereu ne vom ruga la Dumnezeu, acestea vor fi depășite cu bine. El nu ne-a promis niciodată doar zile cu soare. Este nevoie și de ploaie, pentru ca apoi să apară CURCUBEUL FERICIRII. Iar în acest mod, omul va ajunge la bătrânețe fiind un model nu doar pentru proprii săi copii, ci și pentru nepoți.

Cum spunea doamna Temian Vioara, un om minunat și drag sufletului meu, “nepoții sunt comorile bunicilor”, pentru că  ei sunt moștenitorii lor și  se gândesc la cum a trecut viața, iar nepoții au devenit sufletul lor. Deci omul, prin tot ceea ce face, contribuie la fericirea familiei sale,  clădindu-și  fericirea bătrâneții.

Este 28.05.2015. Dacă tatăl meu nu a putut să vină la lansarea de carte a fiicei lui și am fost invitată la școala unde am terminat  gimnaziul ca să îmi lansez cartea,  am urmat proverbul “Dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed.” Așadar am acceptat din prima invitația fostei mele directoare Miorița Olea, care îmi este o prietenă de suflet, nici nu am stat pe gânduri. Am avut parte de o zi mirifică, alături de oameni minunați. În timpul lansării, nu am putut să nu îi mulțumesc celui căruia îi datorez tot ceea ce sunt. Cuvintele mele au fost atât de puternice, încât au stârnit lacrimi în ochii tatălui meu. Plângea precum un copil, era fericit, simțea că s-a realizat prin mine. De fapt, sincer vă mărturisesc, toată ambiția mea de a termina studiile universitare a fost o dorință pe care mi-am pus-o, de a face în așa fel încât, dacă tata nu și-a putut urma visul de a urma mai departe școala, măcar prin mine să își atingă visul. În cadrul lansării nu am putut să nu îi mulțumesc și surorii mele mai mari Mirela care m-a crescut și doamnei Eva Maria Demeter care mi-a călăuzit pașii și menținut în sistemul de învățământ.

Tata a fost și este un om luptător, puternic și ambițios. Și acum țin minte ziua în care a venit la Oradea să îmi aducă doi vulturi sculptați în lemn. Am început să plâng când mi i-a dăruit, deoarece cu o lună în urmă mai primisem unul de la colega de cameră. Când am primit vulturii de la tata,  i-am mărturisit faptul că ambiția pe care am avut-o ca să termin facultatea a fost pentru a-l face fericit, deoarece prin mine și-a îndeplinit și acest vis.

Și iată că, în ziua următoare lansării, pe la ora 5 și 55 de minute dimineața, văzând că iar nu dorm, tata a venit în cameră să mă întrebe ce fac și cum stau cu scrisul. Eu, văzând dorința sa aprinsă de a termina cartea cât de curând, m-am apucat  să scriu în continuare povestea vieții sale. Am scris ce am scris, dar uneori, din cauză că ne pierdem în cele lumești, pătrundem într-o zonă care ne desprinde de universul nostru lăuntric și uităm ce ne face bucurie, uităm să zâmbim, să ne bucurăm de lucrurile mărunte și de tot ce ne face fericiți.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un  gând pozitiv………… o nouă prioritate

 

Au trecut, cred, două luni în care m-am pierdut în lumea aceasta haotică. Am uitat să mai scriu, am uitat să mă mai bucur și să pătrund iar în lumea scrisului, unde parcă totul este liniștit, are culoare și farmec și mă încarcă de energie.

Dar într-una din zile mi-am spus că trebuie să fiu puternică, trebuie să duc la bun sfârșit dorința tatălui meu, să fac lansarea ”lui” de carte cât încă îl mai am alături. După ce am luat o decizie importantă în viața mea, m-am decis să-mi restabilesc prioritățile.

Vulturul a rămas pentru mine punctul meu de reper, când mă prind în cele lumești care mă trag în jos, mă gândesc mereu la vulturul care zboară deasupra munților privind cele de jos.  Gândindu-mă la el, prind aripi și parcă încep să zbor deasupra grijilor lumești și văd totul cu alți ochi, reușind să mă desprind de ele și încep din nou să zpor spre visurile mele.

 

Astfel zburând deasupra tuturora, mi-am impus să ignor și să evit orice gând negativ, orice ființă care poate iar să mă ducă spre infern. Îmi impun mereu să gândesc pozitiv și să apreciez oamenii minunați pe care Dumnezeu mi-i trimite în viață. M-am reapucat de scris, după ce am fost la pământ din cauza grijilor lumești, fiindcă tatăl meu a fost internat la Cluj timp de o săptămână. Deși începuse vacanța, eram epuizată și fără chef de viață și de nimic.

Dar puterea este în noi, trebuie să ne ridicăm și să ne impunem pentru cei dragi nouă, dar mai ales pentru noi înșine, să ieșim din infernul gândurilor negative care parcă țes o pânză de păianjeni, ca să nu mai putem vedea frumusețea lucrurilor.

Am să continui povestea de viață a tatălui meu. Cred că el a  avut un vis, a crezut în acea căsnicie, mereu a văzut partea plină a paharului, a iubit și sunt sigură că și acum o mai iubește oarecum pe mama. A fost și este un luptător. În acea vreme îndepărtată, când părinții mei au început cu certurile, în ciuda greutăților, Dumnezeu i-a binecuvântat cu un al treilea copil. Acela sunt eu. Mama a vrut să mă avorteze de două ori, dar tata a prins-o, și ultima dată a amenințat-o cu pușcăria dacă își va duce fapta la îndeplinire.  El mereu îmi zicea că m-a făcut din dragoste. Cred că a sperat că prin mine toate se vor rezolva în căsnicia lui. Era credincios și mereu spunea că al treilea copil e o binecuvântare mare de la Dumnezeu. Dar lucrurile nu s-au ameliorat. S-au mutat la Carei, un orășel mic de lângă satl în care a coilărit tata, care ei îi displăcea. Fiind aproape de granița cu Ungaria, mulți  maghiari îl locuiau și  i se părea greu să învețe  limba. De aceea, n-a putut să se acomodeze deloc în acest orășel mic. Prefera viața haotică de la Brăila, unde putea să facă orice își dorea.

Eram mică, nici nu țin minte, tata era la muncă, iar mama la cumpăraturi, când eu am rămas acasă cu fratele meu, Dumitru.  Fiindu-mi foame, și el  neputând să pună suzeta pe sticla cu lăptic, a turnat multă apă peste mine ca să tac. A sosit mama şi, văzând că ceva nu este în ordine cu mine, m-a dus de urgență la spital. Medicii i-au spus că, dacă mai întârzia o jumătate de oră, mă pierdea. Se pare că cel necurat nu m-a vrut în viață, din pântecele mamei mele s-a luptat să mă ucidă.

Dar, cum spune tati, ceea ce Dumnezeu a rânduit, nimeni și nimic nu poate schimba. Între timp am mai crescut și eu, dar lucrurile nu s-au ameliorat, părinții mei aveau multe scandaluri. Țin minte o singură scenă de ceartă, în care eu m-am ascuns după dulap, când tatăl meu a ridicat un scaun și a lovit cu el de tavan.  În acel loc a rămas un semn care nu a fost corectat mult timpși care  mi-amintea constant de cearta lor, când mă duceam seara la culcare.  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                           Schimbarea

 

Într-un final, după multe încercări și eșecuri în a o schimba pe mama, tatăl meu s-a hotărât să-și sacrifice toată viața pentru copiii lui. După divorț, eu și sora mea mai mică, Georgiana, am fost lăsate la mama, iar ceilalți doi frați mai mari au rămas la tata.  Mult timp n-a avut el liniște în urma acelui divorț, pentru că își dorea ca noi să creștem împreună, într-o atmosferă caldă.

Timpul a trecut și a venit vremea când trebuia să intru la școală, dar mama nu m-a înscris. Tata a venit la Brăila să vadă dacă am început școala și a fost dezamăgit când a văzut adevărul. A luat decizia să mă ia de acolo. Și acum am în minte amintirea vie când se certau în gară; mama îi promitea că mă va duce la școală, deși începuse de o lună, dar tatăl meu a refuzat să mă mai lase în grija ei. Am urcat în tren și îmi amintesc foarte clar momentul în care am ajuns la Carei și am intrat în casă unde mi-am văzut sora, care avea pe atunci 12 ani, îmbrăcată într-un halat negru plin cu maci. În clipa în care am zărit-o. am spus în sinea mea că “aceasta o să fie noua mea mamă”. Tata m-a înscris a doua zi la aceeași școală la care studiau și frații mei. Mi-a plăcut enorm de mult acolo, am avut aceeași învățătoare ca și sora mea și ne știa toate problemele.

Nu după mult timp, tata a adus-o și pe surioara mai mică la Carei, ca să fim toți patru împreună. Mare fericire a mai fost atunci în suflețelul meu că o aveam alături și pe Georgiana, mezina familiei, pe care o iubeam enorm de mult.

Ce îmi amintesc foarte bine  a fost faptul că  ambele am fost aduse de la mama bolnave și tatăl nostru a avut grijă de noi mult. Muncea de dimineața până seara ca să ne poată oferi strictul necesar, nu îi era ușor deloc. Cel mai greu a fost când a adus-o pe Georgiana, deoarece  ea avea nevoie de dădacă. A luat-o în grijă mama unui coleg de-al tatei, o bătrânică tare cumsecade, pe nume Elena. O îngrijea toată săptămâna și o aducea acasă doar  în zilele de odihnă sau mergeam noi la ei, fiindcă locuiau la casă, la periferia orașului.

A fost foarte greu pentru tata să aibă grijă de noi. Zilnic îl așteptam la ora 17; cum vedeam că se apropie ora, ieșeam din casă și-i fugeam în față, să-i spun ce boacănă a mai făcut Dumitru, care  se ținea de glume mereu și ne necăjea pe mine și pe sora noastră. Tot greul casei era pe spinarea Mirelei, care spăla, făcea curat, de mâncare și ne pregătea pentru următoarea zi. Nu i-a fost ușor să urmeze și școala și să aibă grijă de noi la o vârstă așa fragedă. Hainele le spălam cu mâna, deoarece nu aveam mașină de spălat, eram săraci și nu ne permiteam. Țin minte că pe mine mă punea să spăl ciorapii. Erau așa de mulți încât îmi  sângerau degetele mereu spre final. Au trecut toate și parcă acum, când mă gândesc, îmi dau seama că mă simțeam bogată în adâncul sufletului.  Aveam un tată atât de bun și trei frați cu care petreceam momente și frumoase și mai puțin frumoase, dar mereu uniți, cum suntem și acum, după ce fiecare și-a întemeiat familia  proprie.

Iubesc modul în care tata ne-a educat. Nu ne-a interzis nimic, avea modul lui de a ne spune că putem face ce dorim, dar gândindu-ne bine, pentru că, cum deja aveam buletin, eram răspunzători de faptele noastre. Tata nu fuma, deci de acest viciu am fost feriți. Este foarte adevărată zicala aceea - “Copilul face ceea ce vede la părinții lui!”

Eram mici și tata muncea zilnic ca să ne asigure mâncarea de fiecare zi, îl vedeam doar seara. Mi-amintesc cum mereu îmi povestea că a avut zile când nu avea bani să ne cumpere nici pâine, dar mereu se ruga la Dumnezeu și, ca printr-o minune, primea ajutor.

Într-o zi, rugându-se, a găsit banii necesari pentru pâine. De cum i-a văzut, repede i-a luat și a mers la magazin. Această amintire  mereu mă duce cu gândul la următoarea pildă dragă mie.

 Puterea rugăciunii

“O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de patronul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă ar putea să-i dea pe datorie câteva alimente.I-a explicat cu glas scăzut că soțul ei era foarte bolnav și că nu putea munci, că aveau și șapte copii care trebuiau hrăniți.Băcanul a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având, însă, în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:«Vă rog, domnule! O să vă aduc banii pe produse de îndată ce voi putea.» Băcanul însă  i-a răspuns sarcastic că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.

Lângă tejghea se mai afla un client. Auzind discuția dintre cei doi,  s-a oferit să acopere el costurile cumpărăturilor femeii. Băcanul răspunse parcă în silă: «Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?» Femeia a răspuns: «Da, domnule.»

«Bine», a spus băcanul.

«Atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau cantitatea de marfă care va echivala greutatea listei dumitale.»

Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, a băgat mâna în geanta și a scos o bucățică de hârtie pe care era scris ceva în grabă. Apoi a pus cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată. Ochii băcanului și ai clientului priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul a rostitmormăind: «Nu-mi vine să cred!».

Clientul a zâmbit, iar proprietarul magazinului  s-a apucat să pună pe cântar alimente.  Deși a umplut din ce în ce mai mult talerul gol, a rămas în continuare înclinat,  astfel că până la urmă nu a mai încăput nimic.  S-a oprit privind cu dezgust. Apoi a smuls bucățica de hârtie de pe cântar și a privit-o cu mare uimire. Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci o rugăciune care spunea așa: «Iubite Doamne, Tu imi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale.» Băcanul i-a datalimentele, privind în continuare tăcut, înmărmurit. Femeia i-a mulțumit și a plecat. Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.”

Tata era un om credincios. Nu mergea el des la biserică, dar credea foarte tare în Dumnezeu. Cred că datorită credinței a reușit să ne crească pe toți patru și niciodată nu l-am auzit să se plângă de soarta lui. Mereu ne spunea că aceasta este crucea lui și că trebuie să o ducă până la capăt.

Îmi amintesc cu drag momentul în care am descoperit că tata este Sfântul Nicolae, pe când eram în clasa a V-a. Mereu ne punea cadouri în pantofi în dimineața în care creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe Sf. Nicolae. Cu două zile nainte găsisem în cămară ascunse niște cizme împreună cu alte cadouri şi mi-am spus atunci că, dacă am să găsesc cadou aceste cizme, care erau exact mărimea mea, mă voi supăra rău că ne-a mințit. Dimineața, între 5 și  6 m-am trezit, și când am văzut cizmele, am început să plâng. Tata, văzându-mă, m-a întrebat ce s-a întâmplat, iar eu i-am povestit.M-a liniștit spunând  că Sfântul Nicolae nu poate ajunge la toți copiii și atunci le dă părinților cadoul, ca să-l pună ei unde trebuie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cântecele copilăriei

    

 

Noi am văzut în tata un model demn de urmat. Lucra doar pentru noi, se sacrifica zi de zi, ne-a fost și tată și mamă și prieten, deși nu i-a fost ușor, dar a reușit să le combine pe toate. Și acum țin minte de parcă ieri s-a întâmplat, cum ne cânta tata când eram mică. Cântecul i-a liniștit mereu suferința sufletului. Nu ne spunea niciodată ce îl doare, dar noi simțeam că ceva lipsește din viața lui. Avea câteva cântece de suflet :  

Când eram tânăr frumos

“Când eram tânăr frumos și ne-am întâlnit

Eu, fierar, și tu, străină, ce mult ne-am iubit.

Am crescut un copil, doar foarte puțin,

De Dumi mi-e foarte dor, căci el este fiul meu,

L-am așteptat zile întregi la tenis eu mereu.

Acum eu îl voi lua căci el este floarea mea.

Eu, fierar, și tu, străină, ce mult ne-am iubit,

Dar acuma, Geta, dragă, noi ne-am despărțit.

Acum voi pleca la datoria mea,

Mă duc să cercetez, înălțimea să o veghez.

Însă după scurtă vreme, uite ce-am aflat,

Te-ai măritat cu un bogat, dar asta nu este păcat.

Vă las, vă las așa, deși sunt supărat.”

La nunta fiecăruia dintre noi, tati a cântat următorul cântec, care a fost interpretat de către formația Azur în tinerețea lui. Versurile îi aparțin lui Nelu Ploieșteanu, dar tatăl meu le-a adaptat după viața lui.

Mai întoarce, Doamne, roata

“1. Când aveam vreo 16 ani.  

Of, ce viaţă dulce mai duceam!

Prin restaurante, baruri,

Cinematograf, scandaluri,

Of, ce viaţă mai duceam!

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

 

2. Când aveam vreo 20 de ani,

Doamne, ah, ce viaţă dulce mai duceam!

Mă dusei la primărie

Să declar căsătorie,

Fără să-mi dau seama ce-am făcut.

Doamne, ah, ce fericit eram!

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

3. Când aveam vreo 25 de ani,

Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!

O duceam bine cu casa,

Mă-nţelegeam cu nevasta

Şi aveam şi doi copii frumoşi.

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

4. Când aveam vreo 30 de ani,

Of, ce viaţă amară începea!

De nevastă nu-mi plăcea,

După altul se uita,

Uite așa soartă eu aveam.

 

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

5. Când aveam vreo 35 de ani,

Doamne, ah, ce viaţă amară eu aveam!

Nevasta mea a plecat,

Cu copiii am rămas,

Uite așa viața eu aveam.

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus

 

6. Când aveam vreo 40 de ani,

Of, ce viaţă amară eu aveam!

Zi şi noapte nu dormeam,

Eu, la lucru, tot mergeam, pe copii îi ajutam,

Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

7. Când aveam vreo 45 de ani,

Of,  ce viață amară eu aveam!

În Germania eu am plecat

Ca să câștig și eu bani,

Ca să-mi cresc copiii mari.

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

8. Când aveam vreo 50 de ani,

Patronii m-au blestemat,

Cu satana eu m-am luptat,

Dar Domnul pe mine m-a ajutat,

Doamne, ah ce viață mai duceam!

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

9. Când aveam vreo 55 de ani,

Vai, ce viață amară eu aveam!

Copiii nu mă ascultau,

Numai necazuri îmi făceau,

Uite așa soartă eu aveam.

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

10. Când aveam vreo 60 de ani,

O, ce fericit eu mai eram!

La nunta lor eu am cântat,

Pe toți la casa lor i-am dat,

Uite așa soartă eu aveam.

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

11. Când voi avea 65 de ani,

O, ce bucurie eu o să am!

Prin parcuri eu mă voi plimba,

Cu nepoții mă voi juca,

Câte o ciocolată le voi cumpăra,

Doamne, ah, ce viață voi avea!

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.

 

12.Când voi avea 70 de ani,

O, ce viață amară voi avea!

Că am să merg la mine în sat,

Din tobă eu voi bătea,

Lumea asta iar o voi aduna

Și atunci, copiii, de pomană ei vor da.

 

R: Ia mai întoarce, Doamne, roata,

Să-și mai vadă fiecare singur soarta,

Să-mi văd anii tinereţii

Și pe urmă floarea vieţii,

Care, Doamne, fără rost s-au dus.”

 

Un alt cântec pe care tata ni-l cânta des atunci când eram mici a fost unul prin care încerca să ne transmită că el ne iubește mai mult decât mama.

Aseară muierea m-a lăsat

Cu-n copilaș mic şi-ndurerat.

De ştiam c-o să se-ntâmple așa,

Mai bine copil nu mai făceam.

 

 

Ref.:

Taci, copile, nu mai plânge,

Nu plânge cu tata,

Că eu te iubesc mai mult ca mama.

 

Şi chiar dacă nu mi-a fost uşor,

Copilu-a crescut ca un bujor,

A crescut întruna şi-a oftat

După mama lui care-a plecat.

 

 

Ref.:

Taci, copile, nu mai plânge,

Nu plânge cu tata,

Că eu te iubesc mai mult ca mama.

 

Copilu-i mare, merge la școală,

Dar suspină-n fiecare seară,

O mie de vorbe dacă-i spui,

Lui i-e gândul tot la mama lui.

 

Ref.:

Taci, copile, nu mai plânge,

Nu plânge cu tata,

Că eu te iubesc mai mult ca mama. ”

 

 

 

 

 

 

 

                   Despărțirea de copii

 

Având în vedere că timpul zbura și creșteam, aveam mai multe nevoi. Tatălui meu îi era greu să ne asigure cele necesare pentru școală, ținând cont de faptul că uneori îi era dificil  să ne facă rost și de mâncarea de fiecare zi. Fiindcă mama nu ne plătea pensie alimentară, iar pentru el era greu să se descurce, s-a hotărât să mergă în străinătate. Au fost momentele cele mai grele din viața lui. Și acum când ne povestește despre aceea perioadă, ochii îi sunt în lacrimi.

Când a plecat, ne spunea că mereu seara, când se punea în pat, plângea și se tot gândea că ne-a lăsat singuri. Mirela, sora cea mare, era în clasa a XII-a, Dumitru în clasa a IX-a, eu în clasa a VI-a, iar Georgiana era încă micuță. Tati ne trimitea bani, pe care sora mea îi gestiona cu mare grijă. Se ocupa de toate, exact ca și o mamă.

Greu i-au trecut zilele. A stat acolo doi ani, însă la câteva luni, după ce a venit pentru prima oară acasă, s-a liniștit, văzând că suntem sănătoși și cu toate plătite la zi. Îmi amintesc că nu ne-a anunțat că vine, iar eu eram la țară, la o prietenă. A venit sora mai mare după mine, aducându-mi o pereche de adidași, un trening și un ceas la care eu visam de mulți ani. Nu știam de unde sunt, credeam că a câștigat la  “loz în plic”.

Sufletul meu de copil a fost cuprins de o  bucurie imensă și am plecat cu ea acasă, fără să știu că s-a întors tata. Când am ajuns și l-am văzut, am fost extrem de fericită. Ne-a adus multe ciocolăți, haine și tot ce ne-am dorit. Atunci am mâncat și pulpe de pui și plângeam de bucurie, le spuneam fraților și tatălui meu că am ajuns și noi bogați.

Copilăria am trăit-o în sărăcie. Aveam un covor împletit, dar găurit, pe care îl măturam cu sora mea cu așa mare grijă! Patul din camera noastră avea o scobitură așa de adâncă la mijloc, încât tata a trebuit să cumpere și să o umple cu burete, ca să putem dormi cât de cât bine. Dar, sinceră să fiu, am dus o copilărie fericită; ne jucam cu copiii afară, mergeam la săniuș. Iarna adesea  vizitam satul natal al tatălui meu și ne dădeam cu sania de pe dig. În ciuda greutăților, pot spune că am avut o copilărie frumoasă, comparativ cu copiii din ziua de azi.  Nu era ușor ca doi copii, sora mai mare mea și cu mine, să facem toate lucrurile gospodărești în casă. Mai greu era pentru Mirela, fiindcă trebuia să se gândească la toate. Eu mai trăgeam chiulul, ca micuțul Nică din Amintiri din copilărie.

Am multe amintiri frumoase din vremea aceea. Stau adesea și mă gândesc ce suflet onest și mare a avut tata. Nu știu câți bărbați ar face precum a făcut tata să-și sacrifice toată tinerețea pentru ca să-și crească singur copiii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

             Dumnezeu are grijă de toate

                     

Toate își au rostul și sensul său, la fel ca și cum cele patru anotimpuri fiecare își are frumusețea și roadele sale.

Am să încep să vă povestesc cea mai mare minune pe care am trăit-o alături de tatăl meu. După terminarea liceului, intrând în şomaj, visam să fac şi eu o facultate. Dar eram realistă  și înțelegeam că acest vis nu am cum să mi-l îndeplinesc, deoarece aveam o situaţie financiară precară. Tata lucra din greu pentru a ne putea oferi pâinea cea de toate zilele, așa că nici nu îndrăzneam să-i fac cunoscută dorinţa mea. Știam că, dacă ar fi aflat, ar fi făcut tot posibilul ca eu să ajung la facultate. Atunci Dumnezeu mi-a trimis în cale o colegă care era în primul an de facultate la medicină. Ea îmi tot spunea: “Daniela, nu te înţeleg! De ce nu vii la facultate? Ai cap și poţi face față!” Parcă  Dumnezeu îmi vorbea, şi nu ea. Mă liniştise să nu-mi fac probleme, pentru că vom sta împreună şi ne vom ajuta una pe alta.

După ce m-am despărţit de ea, am pornit spre casă cu o mulţime de gânduri. Simţeam cum ceva mă îndemnă să lupt, pentru că  era posibil ca eu să urmez o facultate. Surpriza mea cea mai mare a fost când, ajunsă acasă, i-am mărturisit tatălui meu ce mă frământa.  Răspunsul lui a fost să mă înscriu, deoarece sunt inteligentă şi sigur Dumnezeu ne va ajuta așa cum ne-a ajutat de atâtea ori. Stând şi meditând la ce aş putea urma, l-am  rugat pe Dumnezeu să mă ajute să îmi aleg o specialitate. După ce m-am gândit mult şi bine, am ajuns la concluzia că iubesc copiii, natura şi animalele, şi astfel m-am decis să studiez Facultatea de Ştiinţe, profilul Biologie-Chimie.

Cu această colegă, căreia  îi sunt mulţumitoare pe viaţă, m-am mai întâlnit doar o singură dată de atunci. Ceea ce am înțeles de aici este că Dumnezeu chiar e alături de mine şi îmi îndrumă zi de zi paşii.

Zis şi făcut! M-am interesat despre ce trebuie să învăț pentru admitere şi m-am apucat de învăţat.  Am știut că din acel moment viaţa mi se va schimba radical. În urma admiterii, am intrat pe locurile cu taxă, din cauză că, deşi Dumnezeu mi-a trimis gândul să citesc încă un posibil subiect de examen, am neglijat acest gând. Totuși cred că nici acest lucru nu s-a întâmplat fără ca bunul Dumnezeu să ştie care este calea prin care eu voi ajunge să îl cunosc mai bine. Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum tata a mers cu mine ca să-mi retrag dosarul, din motive financiare. Dar am trăit o minune când așteptam pentru a intra în audienţă la decanul facultăţii. A apărut o persoană căreia, citindu-mi durerea din suflet şi întrebându-ne de ce aşteptăm, i-am explicat situaţia.  Mi-a replicat: “Aceasta să fie cea mai mare problemă, să nu ai unde sta.” Mi-a oferit cazare în garsoniera sa, urmând să-i achit doar jumătate din cheltuieli. Atunci am făcut schimb de numere de telefon și amândoi am simţit o uşurare.  A urmat discuţia cu decanul, care ne-a dat şi el o veste minunată. Întrucât am fost admisă la facultate cu un punctaj mare, fiind prima sub linie faţă de cei de la buget, şi având în vedere situaţia noastră de acasă, ne-a spus că îmi va acorda o bursă specială în primul an pentru studenţii  care au probleme financiare, dar care au avut o medie mare la admitere.

    Aceea a fost o zi decisivă din viaţa mea, vă mărturisesc sincer. Fata care mi-a acordat posibilitatea de a sta la ea în garsonieră mi-a fost trimisă de Dumnzeu doar provizoriu, deoarece nu am ajuns să locuiesc acolo. Asta deoarece, după câteva zile, am aflat că tatăl meu avea să plece în interes de serviciu în străinătate, iar astfel situaţia financiară s-a rezolvat. A avut mereu dreptate tata când îmi spunea să am răbdare și încredere, pentru că Dumnezeu le rânduiește pe toate.

Îmi amintesc cu durere în suflet greutatea primului an de facultate: nopţi nedormite, emoţii, examene grele, dureri de cap, dorinţa de a lăsa totul, de a renunţa. A fost o perioadă dificilă din viaţa mea. Tata îmi repeta că dacă e așa de greu, decât să vadă că înebunesc de la atâta învățătură, mai bine să mă întorc acasă, că el mă vrea sănătoasă. Dar nu puteam să fac acest lucru. Cum să renunț așa ușor, doar tata m-a învățat să fiu o luptătoare. Învățam mult pentru ca să primesc bursa de studiu, era și acela un venit. Îmi era rușine să îi cer tatălui meu bani, iar să lucrez nu puteam, pentru că urmam specializare dublă, aveam multe cursuri și nu puteam lipsi de la ele și de laorele de laborator. 

Când simțeam că nu mai pot, îmi aminteam mereu cât de greu i-a fost tatălui meu, și eu mă plâng doar pentru că trebuie să învăț.  Cu timpul, eu mi-am format un stil de a învăța. Întotdeauna când aveam examene, prima oprire  în drum spre facultate era  la casa Domnului. Astfel am ajuns să intru în mirificul univers al îngerilor şi al lumii nevăzute, care  m-a făcut să îmi urmez visele şi să nu renunț oricât de greu mi-ar fi. Facultatea doream să o termin şi pentru că era un vis al tatălui meu, şi astfel împlinirea mea sufletească era de două ori mai mare.

După primul an de facultate care a trecut cu brio, am aflat că un coleg de la buget s-a retras. Astfel s-a eliberat un loc care putea să fie ocupat de acel student care îndeplinea condiţiile de a fi integralist şi de a avea cea mai mare medie dintre cei care ocupau locurile cu taxă. Atunci am simtit cel mai tare prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea. Mă rugam cu lacrimi, dorindu-mi să fiu eu acel student care întruneşte toate condiţiile.

Era o zi în care ploua - mereu mi-am spus că atunci când plouă, îngerii plâng. Mi-amintesc atât de clar totul! După ce m-am rugat la biserică, am  pornit spre facultate. Ajunsă acolo, mi s-a comunicat să mă prezint la secretariat, unde mi s-a dat vestea cea mare: eu eram studenta care a ocupat locul bugetat. Simțeam o bucurie enormă, simţeam prezenţa divină! L-am sunat pe tata și plângeam împreună ca doi copii de fericire. Atunci am simţit o dorinţă puternică de a merge să-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru tot. A fost o zi minunată în viaţa mea.

Încet, încet, Dumnezeu a rânduit ca să stau în chirie cu trei fete de la care am aflat mai multe despre post și rugăciune, am început din nou să merg la biserică duminica şi să-l caut tot mai tare pe Dumnezeu.

Tatăl meu mi-a spus mereu că, în viață, dacă am credință și mă rog, El mă va ajuta mereu. Anii de facultate au trecut, iar când am absolvit, tata mi-a dăruit doi vulturi sculptați în lemn, pe care îi am și acum la mine în sufragerie. Vulturul ce  ține o cruce în cioc este și emblema țării noastre. Ei mă duc totdeauna cu gândul la faptul că suntem un popor binecuvântat de Dumnezeu; că trebuie ca noi, românii, să fim puternici, credincioși și să zburăm deasupra problemelor, pentru ca să le rezolvăm  cu multă înțelepciune.

 

 

Rostul vieții

 

Păcat de acest popor care nu își mai cunoaște valoarea, rostul și istoria. Am luat tot ce e mai rău din Occident și am distrus tot ce aveam mai bun. Trec zile şi ani din viaţa noastră fără să observăm că, de fapt, involuăm ca oameni, că s-a degradat ultima fărâmă de respect pentru spiritualitate şi că  devenim neputincioşi în faţa propriei vieţi; fără să observăm că suntem un popor de plângăcioşi, că am ajuns să ne lamentăm din orice, şi oriunde întoarcem capul, nu auzim decât oameni care se plâng de tot soiul de probleme. Asta nu îți scade moralul? Te ajută la ceva să afli că, de fapt, nu eşti singurul care se scaldă în mocirla vieţii? Dar dacă ne raportăm la trecut, când aveam un televizor alb-negru, când nu ne uitam la desene decât duminica, când eram generaţia cu cheia la gât, şi nu cu telefonul la ureche, și privim la ce există azi, când avem televizoare peste tot, şi românul tot se plânge?

Uităm că viaţa poate fi frumoasă, uităm să privim spre stele cu seninătate pe chip, să ne uităm la ploaie ca la o minune, să mirosim florile pământului ca pe o binecuvântare. Dragostea trebuie să fie o stare permanentă a tuturor sufletelor, asta înseamnă a trăi cu adevărat. Acum îmi vine în minte părintele Tadei, care spunea: “Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa. Și aşa şi este.

Cu toţii ne punem la un moment dat întrebări de genul: cine sunt eu şi ce rost are viața? De multe ori căutăm să aflăm care este acea cruce pe care o avem de dus şi cât de grea este. Ardem toţi de nerăbdare să ştim cum vom trăi, ce se va mai întâmpla, şi asta tocmai din dorinţa de a ne putea pregăti îndeajuns  să înfruntăm cu stoicism în viitor cruzimea vieţii.

 Dar nimeni şi nimic pe acest pământ nu ne poate lămuri cu privire la acest aspect. Poate doar să ne amăgească sau să ne facă să sperăm la un bine mai mare al zilei de mâine. Oare te-ai întrebat vreodată de ce ai nevoie să te agăţi de un motiv, de o speranţă, ca să poţi păşi în ziua următoare? De ce oamenii au astfel de curiozităţi?  De ce aşteaptă pur şi simplu să treacă încă o zi pentru a afla ce s-a întâmplat, fără să facă mai nimic pentru a şi-o îmbunătăţi cu adevărat? Acceptăm cu toţii că trăim într-o lume a vitezei şi că valorile spirituale ale strămoşilor noştri nu valorează acum nici două parale, că totul este automatizat şi robotizat, că a trecut repede ziua, apoi săptămâna, apoi anul, anii. Noi, oamenii, avem tendinţa de a ne face griji şi probleme din orice. Şi astfel trăim cu grija zilei de mâine şi nu ajungem să trăim cu adevărat prezentul.  Ne îngrijorăm că nu ajungem la timp undeva, că nu am făcut un lucru mai bine, că nu avem suficienţi bani pentru traiul zilnic, pentru taxe, pentru copiii noştri, că nu suntem suficient de perfecţi pentru partenerii noştri, griji pentru kilogramele în plus, pentru diverse boli, pentru îmbătrânire, pentru viitorul nostru şi al semenilor noştri, şi lista poate continua. Apoi îşi face apariţia crudul “dacă”. Dacă aş fi procedat altfel, dacă nu o să reuşesc, dacă mi-aş fi cântărit mai bine cuvintele? “Dacă” se multiplică, se adună, devine o întreagă filozofie, devine copleşitor, nociv, şi câteodată nu-l mai putem duce. Îngrijorările pot fi covârşitoare şi pot deveni mari consumatoare de energie a organismului. Tata niciodată nu a stat să se frământe. Decât să se lamenteze că nu e bine, că ar trebui așa sau așa, mai bine a mers să muncească și să câștige un ban. Și apoi iar mergea și merge și acum să își muncească pământul, ca să aibă fructe și legume fără E-uri.

Îmi vine în minte o povaţă pe care o citisem undeva,  Interviu cu Dumnezeu, cred că a fost scrisă de Octavian Paler:

“- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp… i-am răspuns.

Dumnezeu a zâmbit. Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

-     Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

-     Dumnezeu mi-a răspuns: “Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

-     Apoi am întrebat: Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.”

Mai devreme sau mai târziu, cu toții avem nevoie de răspunsuri. Unele răspunsuri vin de la sine, iar altele nu vin niciodată. Cert este că apar doar cu întrebarea potrivită. Așa vin și momentele perfecte. Cu omul potrivit. NU vin cu omul perfect. Omul perfect nu există. E o himeră ce trăiește în imaginația noastră. Faptul că în căutarea acestor răspunsuri dăm peste o mulțime de oameni nepotriviți, o știm cu toții. Până la urmă contează doar ceea ce facem cu acei oameni și cu acele momente.

Oamenii sunt doar reflecții. Cei nepotriviți sunt ca un geam. Te vezi, dar nu te vezi chiar bine. Te vezi, dar te vezi șters, cu o imagine neclară și cu un zâmbet fals. Faptul că există și geamuri curate o știm, dar acelea nu țin mult. După un timp se murdăresc și ele foarte tare. În schimb, acei oameni potriviți sunt ca o oglindă clară. Te vezi foarte bine și mai mereu ai un zâmbet superb pe chip. Unii oameni distorsionează imaginea. Uneori te vezi mai mare decât ești sau, după caz, mai mic. Depinde de experiențele acelui om. Și mai depinde și de încrederea pe care o ai tu în tine.

***Tata mereu m-a încurajat să am încredere în mine și să fiu veselă, iar când îmi vin gânduri de deznădejde, să mă apuc să cânt și să fluier. Viața merită trăită cu bucuriile, dar și cu necazurile ei. Toate ne sunt date ca să le ducem și să ne facă oameni mai buni. ***

Cele mai frumoase persoane pe care le-am cunoscut sunt acelea care ştiu ce înseamnă înfrângerile, suferinţa, pierderile şi care şi-au găsit propriul drumul spre a ieşi din întuneric. Astfel de persoane au o sensibilitate aparte şi înţeleg viaţa, iubirea. Tata a pierdut foarte mult în viață, ba mai mult, am văzut cum ajuta oamenii, și aceștia îi întorceau spatele. Nu se întrista, știa că în viață totul se plătește și se răsplătește, pentru că așa are grijă Dumnezeu de noi.

 Dintotdeauna m-am întrebat dacă uităm cu adevărat ce ne marchează, ce ne doare, ce ne rănește. Dar tatăl meu, sincer vă spun, el uită tot ce se întâmplă rău. Nu știu cum poate; cred că munca, fiind  bucuria sufletului său, îi ocupă mintea și atunci nu mai are timp de lucruri care nu îi sunt de folos. Eu una am observat că învățam să credem din nou după ce ne-am pierdut încrederea, deşi niciodată nu mai credem cu aceeași tărie. Învățăm iarăși să iubim după ce ne-am cules inima de pe jos, deşi niciodată nu mai putem iubi cu aceeași intensitate. Dar Dumnezeu mereu ne trimite în viață oamenii care să ne ajute să ne ridicăm și de la care să învățăm  lecții noi. Până la urmă ce este viața, o suită de lecții din care să dobândim înțelepciunea. Reînvățăm să cerem după ce am fost respinși. Învățam să luptăm încă o dată, chiar dacă am fost înfrânți de mii de ori. Însă la un moment dat nu mai știm să ne bucurăm, pentru că suntem obișnuiți cu tristețea. Învățăm să acceptăm ce nu putem schimba pentru că nu avem alte opțiuni. Dar învățam să uităm? Învățam să lăsăm totul în urmă și să fim la fel de încrezători ca mai înainte? 

Eu am avut și, slavă lui Dumnezeu, mai am ce învăța de la tata. El mereu cântă, fluieră și are pe chip bucuria vieții, deși ar avea nenumărate motive să fie trist. Dar nu! L-am văzut trist doar când vedea că noi avem o problemă, de parcă necazurile noastre îl doborau. Însă după o noapte dormită, găsea soluții la toate problemele noastre.

Nu cred că anii ne îmbătrânesc, ci regretele. Toți facem alegeri greșite în anumite momente din viață, iar apoi ne dorim să dăm timpul înapoi și să procedăm altfel. Uneori încercăm să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă am fi luat decizia corectă. Într-un moment de cumpănă, derulăm filmul vieții până în prezent și întotdeauna ni se va părea a fi mai bun cel imaginat decât cel al realității. Și regretele nu vor dispărea. Se vor așeza în părul nostru sub forma firelor albe, pe frunte sub forma ridurilor și ne vor aminti de lucrurile pe care am fi dorit să le fi schimbat, de fiecare dată când ne vom uita în oglindă. Cine nu și-a dorit măcar o dată să se întoarcă în timp?

Ce m-a uimit la tata a fost că lui i-au apărut primele fire de păr alb după vârsta de 50 de ani. A început să se albească atunci când ne-am căsătorit toți și a văzut că ne lovim de multe greutăți. Dar sincer vă spun, împlinește curând 67 de ani, dar i-ați da cu 10 ani mai puțin.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                    Încercările vieții

 

Cea mai grea încercare a vieții tatălui meu a fost atunci când a plecat în Germania, fiind un bun șef de echipă, a stârnit invidii din partea colegilor lui. Nu prea cred eu în blesteme și în astfel de preocupări ale oamenilor, însă viața mi-a dat această neşansă  de a avea parte de ele. Sunt de principiul că un om cu viață duhovnicească nu prea poate să fie lovit de ele. Dar, într-adevăr, dacă omul nu se roagă și nu duce o viață în care să se spovedească și să se împărtășească cât mai des pentru ca să fie acoperit de orice rău, se pot prinde aceste blesteme.

 În familia mea, am auzit de anumite blesteme: bunica din partea tatălui ar fi fost blestemată de o femeie care era îndragostită de bunicul și, după ce a dat naștere la doi copii, a rămas cu o boală necurată - epilepsia; alt blestem pe care tata ni-l confirmă a fost când sora mea mai mare a fost sunată de către un coleg de-al tatălui și i-a spus să se pregătească de înmormântare, pentru că tata este grav bolnav și nu se știe cât mai are de trăit.

Mirela nu ne-a spus ce s-a întâmplat pentru a nu ne supăra și pe noi, dar eu simțeam ceva. Când am prins-o plângând, nu a mai avut încotro și mi-a confirmat că se întâmplă ceva cu tata. Am început să ne rugăm la Dumnezeu să îl aibă în paza Lui, iar tata a cerut să i se aducă un preot pentru a vorbi cu el. După ce acesta i-a făcut niște rugăciuni de dezlegare, a început să-și revină încetul cu încetul.

Am mai asistat și eu la un blestem când eram mică. Bunica din partea mamei, blestema des. Am auzit-o când și-a blestemat propriul copil. Copilului ei, care, pe vremea lui Ceaușescu, se ocupa cu  încărcarea mărfurilor la CFR pe trenurile marfare, am auzit-o pe bunica dorindu-i-i  să-i taie trenul piciorul. Lucru care s-a și întâmplat.

În Brăila, orașul în care ne-am născut, pot mărturisi că oamenii se ocupă cu cititul în cărți, cafea, boabe de mălai. Și mama și bunica și mătușa mea practicau aceste obiceiuri urâte.

În acest univers sunt tot felul de oameni, unii care au frică de Dumnezeu, alții care nici măcar nu cred în existența Lui. Slavă Domnului pentru că tata ne-a crescut cu credință și frică de Dumnezeu. Nu mă refer la frica aceea care te face să tremuri în fața cuiva, ci la gândul neplăcut că ai putea să-L superi prin faptele și acțiunile tale. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit un așa tată. Viața ne scoate în cale felurite persoane. De la fiecare avem ce învăța, ori ca să dobândim calitățile lor ori ca să le vedem greșelile și să ne ferim să procedăm în aceeași manieră. Noi trebuie să învățăm să discernem, lucru care cred că tati ne-a învățat. Ne spunea că, dacă un om ne face rău, să ne ferim de el și să-l lăsăm pe Dumnezeu să aibă grijă de acela, dar niciodată să nu ne complacem în a face rău sau a tolera văzând că cineva face rău. Să-i spunem frumos că nu e corect modl în care acționează, iar dacă vedem că nu conștientizează să-l lăsăm în voia Domnului.

 

 

 

 

 

 

 

Puterea stă ascunsă în sufletul  nostru

 

Sunt momente pe care le aduni ca amintiri. Le pui undeva și le păstrezi. Îți mai amintești de ele din când în când și acest lucru e unul bun. Ce ar fi rău atunci? Să pui un om acolo! Să-l păstrezi și să-l scoți de la naftalină doar când ai nevoie. De ce e un lucru rău? Pentru că niciodată nu vei putea să construiești ceva mai bun și mai puternic în viitor, dacă îți irosești energia în lupta pentru ceva din trecut.

Singurul răspuns de care avem nevoie se află în fața noaastră. Mereu! Cineva spunea: “Oamenilor le e greu să fie fericiți pentru că văd trecutul mai frumos decât a fost, prezentul mai rău decât este și viitorul mai dificil decât va fi!”. Sincer, cele mai frumoase cupluri pe care le-am văzut nu au fost formate din doi oameni puternici. Toate, dar toate, au fost formate din oameni slabi. Oameni care au ajuns să cadă și să trăiască dezamăgire. Din iubire! Dar care au învățat să se respecte pe ei înșiși și reciproc. Oameni care au înțeles că, fără acea prietenie dintre ei, care este cel mai important lucru, și fără să trăiești în casă cu cel mai bun prieten, care îți iartă păcatele trecutului, nu au cum să reușească să construiască un viitor mai bun. Aceștia sunt cei mai frumoși pentru că au învățat că cei slabi, dacă sunt uniți, devin puternici!

Mă bucur că am avut parte de un tată care mereu ne-a învățat să fim puternici și că puterea stă ascunsă în adâncul nostru. Dacă ne iubim și ne unim între noi ca frații, dacă ne ajutăm unul pe altul, atunci mereu o să ne fie bine. Am învățat că ne putem face numeroși prieteni, dar un frate rămâne totdeauna frate, după cum e și proverbul “Sângele apă nu se face”. Pe un frate te poți baza oricând. Și un prieten poate să îți fie alături. Însă dacă doar urmărește să obțină ceva, atunci acela, când îți este lumea mai dragă, se poate întoarce împotriva ta și să-ți devină dușman.  Da, într-adevăr, și un frate poate să-ți fie dușman. Dar dacă tu încerci să te menții un om cinstit și corect, iar fratele tău merge greșit, împotriva  ta, el merită oricând sacrificiul și lupta de de a-i arăta că greșeste, folosind dragostea frățească.

De mică am văzut la tata acest lucru,  când renunța la el de dragul altora. La fel s-a întâmplat și cu averea părintească, lăsându-i moștenire casa și tot pământul surorii lui fără niciun ban în schimb astfel că nu s-au certat niciodată pe aceasă temă. Deși putea s-o facă, a preferat să muncească zi și noapte, pentru ca fiecare să avem un acoperiș desupra capului.  Știa că deține puterea în adâncul sufletului său și că o să reușească să facă să fie bine pentru toți cei dragi lui. Îmi doresc ca în această viață să pot să fac ce a făcut el. Nu știu dacă voi reuși vreodată, dar mă voi lupta ca să pun în practică lucrurile bune pe care m-a învățat. Mereu a fost un om blând, care are și el defecte. Când venea cineva la noi acasă, totul trebuia să fie perfect. Dar oare care om este perfect? Nimeni! Tindem cu toții spre perfecțiune, dar până să o atingem, e bine măcar să țintim spre ea.

 

 

 

 

 

 

 

 

Părintele este modelul copilului său

 

Acum că am devenit și eu mamă, îmi dau seama cât de greu este să fii părinte. Nu trebuie numai să-i asiguri hrana de zi cu zi, ci trebuie să fii un model pentru copil. Când este mic, el copiază orice gest sau cuvânt pe care îl spui, ca un burete, absoarbe tot ce se întâmplă în jurul lui. Iar pentru a stabili o relaţie optimă părinte-copil, este nevoie de mai multe lucruri decât de dragostea părintească.

A fi părinte e o meserie, cu deosebirea că, în acest caz, trebuie să muncești cu normă întreagă zi şi noapte, fără să beneficiezi de concedii anuale plătite sau de pauzele determinate de reviziile tehnice. Nici nu se pune problema să demisionezi, toate se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii.

 Pe lângă faptul că relaţia părinte–copil este o legătură definitivă şi indestructibilă, ea ar trebui să fie şi cea mai strânsă şi mai puternică legătură posibilă dintre oameni. Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire precum cea posibilă între părinţi şi copiii lor.

Relația pe care tati a reușit să o stabilească cu fiecare dintre noi este de admirat;  mie mi se pare cea mai grea meserie.  Relația cu fetița mea cere timp. Uneori, din cauza vieții agitate, timpul este unul dintre factorii care împiedică petrecerea unui timp plăcut alături de ea, lăsându-mă deseori prinsă în agitația lui. Dar pentru ca această relaţie să fie reuşită, este nevoie de mult efort şi răbdare din partea copiilor şi a părinţilor. Este foarte important ca fiecare să conştientizeze şi, de asemenea, să înţeleagă poziţia în care se află, condiţiile ce trebuie îndeplinite şi limitele ce nu trebuie depăşite.

Nici tatăl nostru nu petrecea mult timp cu noi, dar am înțeles faptul că el trebuie să muncească pentru ca să ne asigure cele necesare. Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este că voinţa copilului trebuie modelată încă din primii ani de viață, nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită. Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai important pas în orice procedeu e stabilirea în avans a unor limite rezonabile. Copilul trebuie să ştie care este comportamentul acceptabil înainte de a fi făcut răspunzător pentru acesta. Stabilirea acestor condiţii prealabile va elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de copil când este pedepsit pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nicio limită, nu trebuie să se ceară respectarea vreuneia. Odată ce copilul a înţeles ce i se cere, trebuie făcut responsabil pentru comportamentul lui.  Sună frumos şi uşor de aplicat, dar majoritatea copiilor înfruntă autoritatea părinţilor, devenind conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii.

Tatăl nostru vorbea foarte deschis cu noi, spunea lucrurile pe înțelesul nostru. Când am ajuns la vârsta la care ne-am fi putut apuca de fumat, chiar ne-a zis că nu ne va oferi bani pentru ca să ne distugem sănătatea; că suntem îndeajuns de mari ca să ne putem asuma responsabilitatea pentru fiecare acțiune pe care o desfășurăm, dând singuri socoteală. Ne-a explicat că, oricând avem nevoie de un sfat, putem apela la el să ne ajute, și asta înainte de a da de necaz. Dacă greșeam,  avea o blândețe în a ne explica, astfel încât să putem învăța din acea întâmplare. Nu îmi amintesc să mă fi bătut vreodată; el ne lovea doar cu vorba, pentru că atunci când ridica vocea la noi, era mai rău decât dacă am fi primit bătaie. Avea o voce puternică. Dar când era nevoie, știa să fie foarte blând. O singură dată mi-a tras o palmă, dar și atunci pentru că am acoperit-o pe sora mea mai mare care-l mințise că mergem să stăm la o prietenă, iar noi am plecat la discotecă.  Nu suporta minciuna. Mai bine era să-i spunem ce am făcut când greșeam, decât să-l mințim și să afle din alte surse. 

În decursul carierei mele și a binecuvântării de a fi părinte, am învățat și mai am multe de învățat. De obicei, când un copil se comportă într-un mod dăunător atât pentru ceilalţi cât şi pentru el, scopul lui ascuns este să verifice stabilitatea limitelor fixate. Comportamentul părintelui faţă de copil trebuie să fie corect şi exemplar, pentru că, în acest mod, copilul va recunoaşte autoritatea adultului. E important să vadă că şi părinţii pot primi sancţiuni, dacă greşesc. Spre exemplu, când eu greșesc, îmi cer iertare de la fetița mea. Cum poți să înveți un copil să își ceară iertare, dacă tu, ca părinte, după ce ai greșit, nu îți ceri iertare de la el? De foarte mult ori  se consieră că micuții nu înțeleg ce li se întâmplă. Dar nu! Tati, când eram mici, ne asculta, adesea considerând că judecăm mai bine decât adulții. Părinţii nu trebuie să uite că sunt un model pentru copiii lor.

Părintele are foarte multe griji, responsabilităţi, diverse probleme. De aceea, este bine ca fiecare membru al familiei să facă efortul de a păstra un anumit echilibru, linişte, să arate înţelegere şi respect faţă de ceilalţi, mai ales faţă de părinţi. Aceștia sunt cei care îi conduc pe copii pe drumul vieţii, îi îndrumă  întotdeauna spre cele mai bune alegeri în viaţă. Nu doar le creionează traseul, ci le şi sunt alături la bine şi la greu.

Este important ca şi copiii să simtă că părinții le sunt alături și când fac lucruri rele, deoarece atunci au nevoie mai mare de ei. Dacă aceștia nu le arată că le sunt aproape, nu vor putea să le câștige încrederea. De cele mai multe ori, copiii se îndepărtează de ei pentru că mereu sunt certați, neînțeleși și nu găsesc un sprijin în părinții lor. Astfel ajung să ascundă multe lucruri de ei, ceea ce aduce cu sine ruperea relației părinte-copil.

Relaţionarea părinte–copil are loc doar prin stabilirea comunicării între aceştia. Cel mai important este să se clădească pe sinceritate și respect reciproc.

Comunicarea este o condiţie foarte importantă a relaţionării şi a formării unei personalităţi funcționale. O bună comunicare nu înseamnă ca doar copilul să-l asculte pe părinte, fără a scoate un cuvânt, sau să se conformeze de fiecare dată din cauza autorității date de ierarhia rolurilor; înseamnă a experimenta exprimarea liberă pentru a se face înţeles, a se descărca atunci când este trist, a învăţa din greşeli, a împărtăşi emoţii.

Părintele care ştie să-i lase copilului o marjă de libertate, dar care îi arată anumite norme şi valori şi-i fixează anumite repere comportamentale, îşi va atrage respectul copilului său.

Tata ne-a lăsat libertate de exprimare și acțiune, ne-a certat când am greșit, dar ne-a dat de înțeles că e acolo pentru noi. Însă că e nevoie să conștientizăm greșeala, să încercăm să o îndreptăm sau măcar, în viitor, să încercăm să nu o mai repetăm.

Trebuie să ne obișnuim cu gândul că nimeni nu este perfect, deci nici eu și nici copilul meu. Trebuie să acceptăm ideea: nu suntem  părinți sau copii perfecți și nu vom fi niciodată. Avem fiecare slăbiciunile noastre. Ce putem face? Să descoperim care ne sunt calitățile, dar și punctele slabe. Să învățăm să avem asteptări mari de la noi înșine și abia apoi să avem pretenții de la ceilați. Nu trebuie să deținem răspunsul la toate întrebările. Trebuie să ne concentrăm asupra acelor aspecte în care este cel mai mult nevoie de noi, în loc să ne “împărțimˮ ca să-i mulțumim pe toți. De asemenea, trebuie să ne facem timp și pentru noi și să ne ocupăm de ceea ce ne face plăcere. Nu trebuie să ne simțim vinovați pentru că ne gândim la propria persoană. Asta înseamnă să avem grijă de noi, ceea ce reprezintă încă un model pe care copilul nostru și-l va însuși în timp, învățându-se să se îngrijească.

Este necesar ca părinţii să fie ajutaţi să-şi formeze copiii sănătoşi din punct de vedere fizic, psihic, moral, raţional şi intelectual. Copiii educaţi nu sunt nişte ignoranţi spiritual, ci sunt fiinţe luminate cu gândire clară, senină, ca cerul neîntunecat. Părinţii au nevoie de susținerea școlii să-şi poată creşte copiii sănătoşi, credincioşi, luminaţi, bine educaţi şi civilizaţi. Pentru aceasta, ei îi cer instituției să-şi facă datoria faţă de familie şi de tineret, oferind o educaţie religioasă generaţiei tinere, pentru ca aceasta să nu cadă într-o gravă ignoranţă materialistă.

O societate care nu va oferi copiilor o instruire religioasă, o societate care nu-i va ajuta pe copii să-L cunoască pe Iisus Hristos, încet, dar sigur, se îndreaptă spre o îmbătrânire prematură, spre prăbuşire şi ieşire cu necinste din istorie.

Este însă bine să ştim că, fără credinţă în Dumnezeu, nu există morală, adevărata morală vie, morală creatoare de valori şi frumuseţe spirituală. Fără credinţă şi dragoste creştină nu există decât o morală sumbră, seacă şi moartă, o etică care nu încălzeşte şi, mai ales, care nu fericeşte pe nimeni.

Îmi amintesc acum poezia lui Rudyard Kipling:

Fă-ți timp

“În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,

Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis,

Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,

Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te  rogi,

Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…

Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,

Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,

Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,

Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ţi timp, acum!

Să ştii: zadarnic ai să plângi,

Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!”                

Am învățat multe lecții de la tatăl meu. Mi-a fost un model, sper să ajung și eu unul demn de urmat pentru fetița mea. Una din cele mai frumoase lecții pe care încă nu am ajuns să o învăț în totalitate este cea de a iubi. Scopul vieții este DOBÂNDIREA DRAGOSTEI  “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, NIMIC NU SUNT.ˮ (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)          Dar până la urmă, dacă ne gândim, viața noastră este o suită de lecții puse în fața noastră de divinitate, ca să învățăm despre noi, să ne cunoștem. Autocunoașterea nu înseamnă doar să citim cărți și să facem cât mai multe cursuri care ne prezintă diverse metode. A ne cunoaște pe noi înșine cu adevărat înseamnă a ne da dreptul să învățăm despre noi, trăgând concluzii din tot ceea ce viața ne pune în cale. Îmi place foarte mult poezia scrisă de marele poet creștin Traian Dorz:

Învață de la toate

“Învaţă de la apă să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.

Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,

Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie să apui,

Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.

Învaţă de la vântul ce adie pe poteci

Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,

Cum trebuie să treci frumos prin viaţă,

Cum poţi frumos să mori.

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,

Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,

Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,

Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,

Învaţă de la stele că-n cer sunt numai oşti.

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,

Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.

Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,

Şi du-te la furnică să vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaș ca ea,

Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,

Învaţă de la toate că totu-i trecător.

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci

Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci!”

 

 

 

 

 

 

 

 

Fiecare suflet are povestea lui

Oamenii ne vor spune multe poveşti. Fiecare își scrie propria poveste prin deciziile sale. Îţi vor zice despre ei, despre trăirile lor, despre neîmplinirile lor. Tu, tu eşti altfel...eşti mult prea diferit de ei; nu ai cum să fii ca ei. Povestea ta e altfel. Povestea ta e aşa cum tu alegi să o trăieşti şi cum doar ţie îţi este scrisă. Nu te poţi compara; nu te poţi da la o parte din faţa a ceea ce îţi este dat să ţi se întâmple. Trăieşte viaţa cu tot ce-ţi este hărăzit şi bucură-te că, din tot ce te nemulţumeşte, ceva-ceva tot va ajunge să-ţi fie pe plac. Şi-ţi va plăcea atât de mult, că n-ai face schimb de poveşti pentru nimic în lume...

Am ajuns să constat cu tristețe că trăim într-un secol anticultural, antiștiințific și antimoral-antiuman. Omul  nu mai ține cont de principiile de bază ale unei societăți normale, nu mai are credință și valori, motiv pentru care a devenit interesat doar de satisfacerea  nevoilor personale, de cele mai multe ori călcându-și  în picioare semenii, pentru ca să-și atingă țelul. Să nu uităm că obișnuințele pe care fiecare om și le formează devin, într-un final, destinul său. Deseori trăiește într-o zonă de confort în care se complace, pentru că schimbarea mentalității presupune un efort pe care nu e dispus să-l depună, motiv pentru care singur ajunge la autodistrugere.

Tatăl meu a fost omul sacrificiului, nu s-a gândit niciodată la el, pe primul loc aflându-ne noi, copiii lui. Din acest motiv a trăit frumos, nu s-a plâns de viața lui. Vorba lui era “COPIII MEI SUNT VIAȚA MEA!”. Oare câți dintre tinerii părinți de azi mai gândesc așa?

Tata a crescut singur patru copii. În prezent, cele mai multe familii au un singur copil sau niciunul. Cred cu tărie că credința este cea care i-a oferit puterea de a merge mai departe prin această viață. El s-a luptat doar pentru noi, niciodată pentru el. Din păcate, azi oamenii se luptă pentru siguranță, și asta pentru că reprezintă singura specie care se întoarce împotriva paradigmei creștine. Natura are o mai mare înțelepciune decât omul, deoarece păsările cerului nu se îngrijesc de ziua de mâine. Ele simt siguranța că vor avea cu ce să se hrănească;  iar crinul oare își pune întrebarea cu ce să se  îmbrace a doua zi? Ei, uite că nu știe. Și totuși este cea mai frumoasă floare. Omului îi lipsește inteligența și înțelepciunea naturală și rațională, pentru că s-a îndepărtat de Dumnezeu. Tatăl meu le-a avut pe acestea, dovadă fiind faptul că a reușit să ne crească mari și să ne cânte fiecăruia la nunta. Ce realizare mai mare poate avea un om pe acest pământ?

Azi, mai mult decât oricând, există o teribilă tendință de căutare a senzațiilor, prin care ignorăm înțelegerea că ființa umană nu e numai un ansamblu de instincte, că există și un spirit și o rațiune care definește persoana ca individ în societate. Astfel, omul se sălbăticește încetul cu încetul!

Omul a devenit un consumator irațional-pătimaș, care a ajuns să-și construiască idealurile prin reclame, oferte, prețuri, consum irațional (de articole vestimentare, accesorii, produse cosmetice, alimente, sex și distracție fără limite). Continuând în acest ritm, vom  deveni niște “animale” foarte puțin raționale, ce acționează instinctiv. Consecința va fi autodistrugerea omului ca ființă umană, precum și distrugerea planetei, prin utilizarea irațională a resurselor naturale pentru satisfacerea propriilor patimi.

Să nu uităm că viața este un paradox în care oamenii se împart în două categorii – regi și pioni, iar la finalul jocului, toți ajung în același loc. Deci care este sensul, de ce să mă zbat să ajung rege mândru, când pot să rămân un biet pion smerit? Un sfat al lui Antoine de Saint-Exupery spune că ”Toți oamenii mari au fost cândva copii, dar puțini își mai aduc aminte.”. Să învățăm precum copiii să devenim nu oameni de succes, ci oameni de valoare. Să nu uităm că acțiunile noastre ne hotărăsc fericirea sau nefericirea. Să nu dăm vina mereu pe societate sau pe alții, pentru că nimeni nu este răspunzător pentru viitorul nostru propriu.

Pentru că sufletul tău trebuie să fie liber, oferă-i această libertate… Învață să zbori deasupra situațiilor vieții. Este o lecție pentru toți să ne ridicăm mai presus de circumstanțe și să știm să ne detașăm atunci când trebuie. Să ne înălțăm, precum vulturul în zbor, deasupra tuturor frământărilor și crizelor vieții!

De cele mai multe ori trăim ca și când nu am mai părăsi vreodată acest pământ. Totuși clipa zborului spre cer, deși necunoscută, va fi o realitate pe care nu o vom putea ocoli. Cum ar fi să trăim ca și când azi ar fi ultima zi? Mereu ar mai fi ceva de rezolvat… Dar important este să ne bucurăm de fiecare zi și de lucrurile mărunte. Tristețea și necazurile fac parte din acestă viață; trebuie acceptate, deși e greu, dar nu imposibil.

Tatăl meu a trecut peste toate greutățile acestei vieți singur. Ne avea pe noi alături, dar până să fim mari, i-a fost greu să nu aibă pe nimeni căruia să-i împărtășească durerile sufletului și care să-i aline suferința cu o vorbă bună. L-a avut doar pe Dumnezeu care i-a dat mereu puterea de a merge mai departe. A trecut singur prin toate, și-a crescut singur cei patru copilași, și tot singur a trecut și prin momentul despărțirii de cei care i-au dăruit viața; Am învățat de la tatăl meu că, atunci când treci prin astfel de momente, ai nevoie de timp pentru a intra în ritmul normal al vieții.

Tot de la el am învăţat să iau ce-i mai frumos din această viață şi să nu încerc să obțin ceva cu orice preţ, pentru că ceea ce destinul ne-a pregătit vine firesc, nu prin înverşunare. Putem iubi şi păstra zâmbetul dincolo de despărţire. Iubirea nu poate supravieţui acolo unde obişnuinţa sau ambiţiile nu permit contopirea celor două suflete, iar înverşunarea transformă şi cel mai frumos sentiment, iubirea, în frustrări, suferinţă, ură.

Să “dai drumulˮ e uneori un moment în care suferi, dar închei ceva ce consumă voinţe, încarcă minţi și sărăceşte sufletul cu fiecare lacrimă amară vărsată. Nu înseamnă că abandonezi iubirea, ci că o pui mai presus de propriile interese. Statutul de om singur niciodată nu te va dezavantaja, mai ales când ești tânăr și ai toată viața înainte.

Ne temem de singurătate, dar ne-am gândit vreodată că poate avea și beneficii? Orice om are nevoie să fie singur la un moment dat, să își pună ordine în gânduri și să mediteze asupra vieții sale. După ce treci printr-un necaz sau printr-o despărțire, nu trebuie să suferi. Suferința trebuie înlăturată, pentru că ea ocupă întotdeauna locul fericirii. Cu toții merităm să fim fericiți, iar dacă cineva nu a știut să ne aprecieze, să fim siguri că merităm ceva mai bun. Chiar dacă întotdeauna este loc de mai bine, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem, pentru că poate să fie și mai rău.

De aceea fiți în pace cu toți cei din jur, lăsați ca iubirea față de ei să domine în viața voastră; să nu existe loc pentru neputință de iertare în inima voastră și să faceți bine chiar și atunci când credeți că persoana nu merită.

Doar călcând în urma pașilor tatălui meu voi reuși să devin precum el. Voi încerca să continui acestă carte prin ceea ce voi lăsă eu copiilor mei, iar acestă trecere o voi realiza prin cartea vieții mele “Metamotfoza omului în fluture, la răscruce de drumuri”.

 Mă îndrept spre o casă, o casă “de la Dumnezeuˮ, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Zborul meu aici nu e decât o călătorie înspre casa din țara promisă... Să aveți fiecare un zbor frumos, precum am și eu prin împlinirea pe care mi-o oferă copilul meu și elevii mei!

 

         

 

 

1.         Dedicație.............................................................3.

2.         Nimic în viață nu este întâmplător.......................5

3.         Totul are un început......amintiri..........................12

4.         Un gând pozitiv.........o nouă prioritate................24

5.         Schimbarea..........................................................28

6.         Cântecele copilăriei.............................................35

7.         Despărțirea de copii............................................49

8.         Dumnezeu are grijă de toate................................52

9.         Rostul vieții.........................................................59

10.      Încercările vieții...................................................68

11.      Puterea stă ascunsă în sufletul nostru..................71

12.      Părintele este modelul copilului său....................74

13.      Fiecare suflet are povestea lui..............................86