Legenda Crăciuniţei sau Floarea Crăciunului

Crăciuniţa, numită şi Floarea Nopţii Sfinte sau  Floarea Crăciunului

Povestea Craciunitei incepe in Mexic, unde locuiau doi frati, Maria si Pablo. Cei doi copii provenau dintr-o familie foarte saraca. In satul in care ei locuiau in fiecare an de Craciun avea loc festivalul traditional, la care se oferea daruri. Craciunul era sarbatoarea preferata a micutilor, insa erau mult prea saraci sa isi permita cadouri. Isi doreau insa foarte tare sa ii poata duce ceva in dar micului Iisus, dar nu aveau nimic. In Ajunul Craciunului, Maria si Pablo se pregateau sa merga la slujba de Craciun. In drumul lor spre biserica, copii au adunat cateva plante verzi, in semn de pretuire pentru micul Iisus. Au fost luati in deradere de ceilalti copii, ca au venit fara nici un dar, insa Maria si Pablo au asezat plantele in jurul noului nascut. In mod miraculos plantele verzi s-au tranformat in plante cu frunzele in forma de stelute rosii, asa cum o intalnim si astazi.

O alta legenda ne spune ca o fata saraca, neavand ce dar sa duca la biserica pentru slujba de Craciun, si convinsa fiind ca orice dar oferit din inima este bine primit de Dumnezeu, a cules de pe marginea drumului cateva plante verzi. In biserica, acestea s-au colorat in rosu aprins, cu frunzele in forma de stea, iar acest miracol de Craciun a facut ca planta sa ramana cunoscuta sub denumirea de Floarea sau Steaua Craciunului.

O alta poveste este cea a unui baiat amarat din cauza faptului ca nu avea nici un dar pentru copilul Iisus din scena nativitatii. El a adunat crengute verzi si le-a asezat sub forma unei flori asemanatoare cu o stea. O alta verisune a acestei legende mexicane ne vorbeste despre un copil crestin care a dorit sa-i faca lui Iisus un dar. Si darul lui a fost un manunchi de flori, culese de pe camp. Copilul le-a dus la biserica, iar in ziua de Craciun florile au uluit pe toata lumea, asa cum face si Craciunita, cu incredibila ei frumusete.

Invatatura tuturor acestor legende este una comuna si este aceea ca nu valoarea darului este cea care conteaza, ci dragostea care il aduce si il insoteste.

In credinta populara se spune ca atunci cand Dumnezeu a creat natura pe pamant a cerut plantelor sa faca flori minunate pentru a le incredinta lumii iar fiecare dintre plante sa isi aleaga un anotimp pentru inflorire. A mai cerut florilor sa daruiasca mereu celor din jur frumusete, dragoste, liniste si intelepciune. Intr-o zi Dumnezeu a vazut intre toate plantele, una care de la nasterea sa daruia tot ceea ce era mai pretios pentru ea, doar ca sa fie aleasa de catre oameni. Oricat se chinuia aceasta floare, nimeni nu se oprea in fata ei pentru a o admira. Nimeni nu o aprecia pentru ca avea floarea foarte micuta iar frunzele foarte mari. Aceasta floare incerca din rasputeri sa fie fericita in ciuda faptului ca nimeni nu o dorea. Dumnezeu, vazand toate acestea i-a spus acesteia: “Vad ca esti o planta foarte frumoasa si ca iti faci datoria cu multa daruire chiar daca frumusetea ta nu e apreciata si asta te intristeaza. Lupta pentru a fi fericita oferind dragostea ta neconditionata oamenilor deoarece stii bine ca au nevoie de ea. Pentru aceasta iti daruiesc sangele meu, frunzele tale transformandu-se in rosu iar pentru dragostea si intelepciunea ta vei deveni cea mai frumoasa floare in perioada cea mai importanta a anului. Tu vei fi reprezentanta dragostei si esenta divina a universului”. Acesta a fost momentul in care planta cu o floare mica si frunze mari s-a transformat intr-o minunata Stea de Craciun, simbolul iubirii si a sperantei. In fiecare an, in preajma Craciunului aceasta floare reuseste sa isi faca datoria de a aduce frumusete, dragoste, intelepciune si armonie in vietile noastre, indeplinind misiunea data de Dumnezeu.

Indiferent daca o primim sau o facem cadou, indiferent daca mai credem sau nu in povesti, Craciunita ar trebui sa existe in casa fiecaruia dintre noi. Poinsettia aduce aminte despre dragoste, ca despre cel mai pretios si mai important dar. Si un mic secret, se spune ca aduce noroc celor care o daruiesc.

LEGENDA FLUTURELUI

Cele pe care vi le voi povesti în continuare s-au petrecut cu sute sau poate cu mii de ani în urmă, pe vremea când nu exista ţipenie de fluture sau alt tip de gâză pe faţa pământului. Şi după cum spuneam, într-o minunată dimineaţă de primăvară, desfătându-şi privirea cu frumuseţea florilor, Lui Dumnezeu nu i se mai părură la fel de încântătoare ca alte dăţi. Parcă le-ar fi lipsit ceva. El crease florile pentru oameni, pentru ca aceştia să le iubească şi să le admire.
Oamenii erau însă mult prea ocupaţi. Bărbaţii arau pământul şi însămânţau, pregătind recoltele viitoare; femeile trebăluiau prin curţi şi prin case, spălând, făcând mâncare sau îngrijind orătăniile. Până şi copiii erau prinşi cu alte treburi: îşi ajutau taţii la câmp – cei mari, iar cei mici mai mult se încurcau prin fustele mamelor, decât să fie de vreun ajutor.
Aşa că Dumnezeu se gândi să facă nişte fiinţe pentru care florile să fie indispensabile şi cărora să le dea în stăpânire această împărăţie de arome şi culori. Astfel, El făuri nişte coconi mititei şi le dădu poruncă îngerilor să-i atârne prin livezi şi păduri pe crengile copacilor, printre mugurii care stăteau gata să pleznească. O dată cu desfacerea mugurilor, coconii au crescut şi din ei au ieşit nişte flori vii, albe ca zăpada. Iar Dumnezeu le-a numit fluturi. Zi de zi, El îşi desfăta privirile cu dansul minunat al creaţiei sale. Îi privea răsfăţându-se şi scăldându-se în cupele florilor pe care le iubeau.
Un singur fluture nu iubea florile, lumina soarelui şi tovărăşia fraţilor săi. Prefera să trândăvească în vreun buzunar cât e ziulica de lungă şi numai noaptea să iasă de pe unde stătea ascuns. În loc să soarbă nectarul florilor, rodea straiele între care îşi ducea veacul, umplându-le de găuri spre paguba şi necazul oamenilor.
După un timp, Dumnezeu începu să se plictisească. Parcă prea semănau fluturii cu fulgii de zăpada. Şi între culorile vii ale primăverii albul fluturilor părea foarte nepotrivit. Atunci îi dădu poruncă Sfântului Ilie să-şi întoarcă norii şi carul de foc cu care ieşise să hrănească minunăţiile pământului printr-o binecuvântată ploaie. Cu un semn al mâinii împrumută din culoarea fiecărei flori câte puţin şi trasă pe cer un minunat arc multicolor, care avea să fie numit curcubeu. Apoi cu un mic nor luă pe rând din fiecare culoare şi îl stoarse deasupra pământului.
Într-o clipă, aripile fluturilor fură acoperite de pete şi stropi de diferite nuanţe, astfel încât nu existau doi fluturi la fel.
Un fluture mai leneş se pitise de ploaie la rădăcina unei verze şi între timp aţipise, astfel încât pe el nu îl ajunseră stropii de culoare. Aceştia căzuseră pe frunzele verzei şi se amestecaseră. Scurgându-se spre pământ, la fluture mai ajunseră doar câteva picături negre. Aşa se face cum că fluturele numit de noi „de varză” a rămas alb.
O dată treaba terminată, Dumnezeu îi numără să vadă dacă omisese vreunul şi văzu că unul lipsea. Acesta era fluturele de molie. Mânios că nu îşi îndeplineşte menirea care i-a fost dată, că lumina nu îi e dragă şi trăieşte pentru a face rău, Dumnezeu l-a condamnat să stea pe veci numai în întuneric şi când va îndrăzni să iasă din ascunzătoare, oamenii să îl prindă şi să îl distrugă pentru răul pe care îl face. Şi dacă vreo rază de soare l-ar atinge cât de puţin, aripile lui să se prefacă în scrum. De atâta viaţă lipsită de binecuvântarea soarelui, s-a pipernicit din ce în ce mai mult, aripile s-au micşorat de atâta nefolosinţă şi până şi albul lor s-a ponosit transformându-se într-un gri murdar. Şi de atunci, cât e noaptea de lungă, fluturele de molie dănţuieşte în jurul becurilor aprinse, în speranţa că va fi iertat şi i se va permite să se întoarcă la viaţa de lumină, alături de fraţii lui.
Ceilalţi fluturi, binecuvântaţi de Dumnezeu, au rămas stăpâni ai florilor pe care le iubeau atât de mult şi printre care se pierdeau într-o măreţie de culori.