OMUL SFINŢEŞTE LOCUL CÂND PUNE SUFLET ÎN CEEA CE REALIZEAZĂ!

“ VIAŢA OAMENILOR PE PĂMÂNT ESTE UN MINUNAT BUCHET, ÎN CARE FAPTELE FIECĂRUI OM REPREZINTĂ CÂTE O FLOARE”     
PROF. DANIELA MARCU

Zâmbeşte tuturor.
Construieşte un album de familie.
Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.
Sună-ţi prietenii. Spune-i cuiva „Mi-e dor de tine!”
Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altădată.
Sari coarda. Uita cuvântul „ranchiună”. Spune „DA”.
Ţine-ţi promisiunile. Râzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura.
Fugi……. Cântă……. Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac.
Termină un proiect. Gândeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar.
Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare. Ascultă cântecul greierilor.
Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil!
Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru soare.
Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment. Priveşte atent o floare.
Interzice-ţi să spui „Nu pot!” timp de o zi. Trăieşte-ţi clipa! Continuă o tradiţie
a familiei. Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji! Exersează curajul în lucrurile mici.
Ajută un vecin la greu. Mângâie un copil care suferă. Ascultă un prieten.
Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te cu jucăria ta
preferată. Dă-ţi voie să fii simpatic. Salută-ţi primul noul vecin.
Fă pe cineva să se simtă bine-venit. Promite cuiva că îl vei ajuta.
Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună.
Primeşte în sufletul tău şi în casa ta un căţel de pe stradă.
Hrăneşte-l! Vorbeşte-i! Păstrează-l!
Şterge lacrimile de pe un obraz.
Cumpără-ţi o ciocolată.
Împarte-o cu un
pofticios. Fii iar
curios. Găseşte
un lucru nou,
ceva frumos,
ceva interesant.
Dă-te în leagăn.
Citeşte o poveste.
Povesteşte-o unui
copil. Scrie o poezie.
Dăruieşte-o „jumătăţii” tale.
Stai drept. Sădeşte un copac.
Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.
Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inima şi sufletul cuiva!

SPER CĂ VEI REUŞI NU ESTE GREU! 

LEGENDA FLORII SOARELUI

Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, 

de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. 

Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase,

de amărât ce era.

A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, 

dar n-a dat de leacul muţeniei.

La urmă, aşa într-un amurgit de vară,

vine la domn o babă, aşa de bătrână, 

de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, 

şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă

şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite.

După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune,

să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei,

că numai decât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire.

Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu,

că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, 

ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga

în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare

şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui.

Ea se văieta că n-are parte de bărbat, 

că nu pricepe de ce fuge de dânsa

şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tânguios:

“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, 

că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, 

cu pletele învălvătăiate de lumină

şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”

Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:

“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo,

te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, 

stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”

Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. 

Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire,

se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod.

În noaptea ospăţului,

Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, 

pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea.

Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului,

împodobită ca o primăvară caldă. 

Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. 

Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, 

aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului.

A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem

şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii.

Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, 

prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet.

Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. 

Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor

şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor.

După aceea, ia pe palmă copila înflorită

a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină,

printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. 

De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere,

îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei,

cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.

LEGENDA CRINULUI

Legenda spune că trăia pe vremuri o vrăjitoare deosebit de rea şi de puternică. 

Se făcea că tot ceea ce atingea această vrăjitoare se prefăcea în stână de piatră. 

Dacă însă se atingea de un copil, acesta era prefăcut într-o floare.  

Pe acea vreme, trăiau doi copii, frate şi sora, 

care nu aveau parinţi şi plecaseră în lumea largă pentru a-şi gasi o familie.  

Cei doi copii ajung la castelul vrăjitoarei şi, apropiindu-se prea mult de castel, 

fata este prefăcută într-o floare.

Baiatul dorind sa îşi salveze sora cere ajutorul Zânei Florilor, 

care îi da o floare care să îl ajute să îşi salveze sora.

Se pare ca aceasta floare daca atingea un obiect fermecat de vrajitoare

rupea vraja care îl cuprinsese. 

Cu ajutorul acestei flori, băiatul reuşi să îşi descânte surioara

şi să o transforme pe aceasta la loc în fată. 

Cei doi încearcă apoi sa fugă, dar sunt prinsi de vrajitoare, 

care îi preschimbă în doi crini, 

două flori albe al caror miros te face să nu te poţi apropia de ei.

 Ideea era ca nimeni să nu se poata apropia de ei cu floarea fermecata pentru a-i salva.

LEGENDA VIOLETEI

Legenda spune că Violeta era o fată săracă şi modestă, 

fără părinţi, care trăia în Împărăţia Florilor. 

Violeta se îndrăgosteşte de un prinţ pe care îl întâlneşte

într-o zi în timp ce îşi împletea o coroniţă cu flori. 

Prinţul se îndrăgosteşte şi el pe loc de Violeta 

şi îi cere acesteia să se căsătorească cu el.  

Din păcate însă, prinţului îi fusese ursit să nu se poate căsători înainte

de a omori zmeul din pădurea întunecată.

Prinţul porneşte în căutarea zmeului şi îi promite Violetei că,

după ce va omorâ zmeul, se va întoarce să o caute şi o va lua de soţie.  

Violeta îl aşteaptă pe prinţ timp de 12 ani, 

timp în care împleteşte coronite de flori de culoare albastru închis, 

care mai apoi vor fi numite Violete. 

După 12 ani, prinţul se întoarce şi o găseşte pe Violeta în acelaşi loc, 

terminând de construit un cort din împletituri de Violete, care le va fi celor doi castel. 

LEGENDA NARCISEI

Se spune ca Narcisele sunt florile care au înflorit la moartea lui Narcis. 

În mitologia vechilor greci, Narcis era un tânăr 

deosebit de frumos şi de singuratic, 

de care se îndrăgosteau fară succes toate nimfele. 

Narcis a fost blestemat de zeiţa răzbunării Nemesis 

să nu poate iubi niciodata pe nimeni şi să se îndrăgostească de el însuşi. 

Acest lucru se şi înfăptuieşte şi Narcis

se îndrăgosteşte de propria sa reflecţie în apă. 

Dorind să îşi îmbrăţişeze propria reflexie în apă, Narcis se îneacă. 

La moartea lui, au apărut florile Narcise, flori galbene, 

care îşi ţin capul în jos asemenea lui Narcis care se oglindea în apă.