Biblioteca mobilă și Căsuța sufletelor cu povești

 

O poveste despre amintiri, generozitate și magia întâlnirii dintre suflete

       Era o zi plină de farmec, una dintre acele zile în care până și razele soarelui păreau să spună povești. Zâna Fluturaș avea o zi încărcată, dar sufletul îi era plin de bucurie. De cum se trezise, pornise spre Ținutul Amintirilor Copilăriei, locul magic în care timpul păstra neatinse cele mai frumoase clipe ale vieții. Venise să-și umple cufărul cu amintiri, pe care urma să le dăruiască celor cu care avea să se întâlnească. Fiecare amintire era o nestemată, fiecare zâmbet - o rază de lumină, iar fiecare poveste adunată în cufăr avea puterea de a încălzi un suflet.     

      După ce își îndeplini misiunea, Zâna Fluturaș porni spre casa celui mai vestit actor din Transilvania. Acolo, Regele Șoriceilor Bibliotecari convocase o adunare de seamă, la care fuseseră chemate cele mai talentate suflete ale ținutului. Biblioteca pe roți era parcată la intrare și aștepta ca ăpe aripi de fluturi fiecare suflet să pășească tainic ăpe tărîmul cărților pline de magie și mistre. Împreună, sufletele prezente la eveniment, urmau să-și împărtășească poveștile, povești care, prin puterea cuvântului și a imaginației, se transformau în cărți pentru magica sa Bibliotecă pe Roți. Era o bibliotecă nemaivăzută, care călătorea dintr-un ținut în altul, ducând cu ea înțelepciune, emoție și speranță. Pe rafturile sale nu se găseau doar cărți, ci și vise, doruri, lecții de viață și amintiri care refuzau să fie uitate. 

      Evenimentul se deschise cu apariția Zânei Delirium, care, în acordurile fermecate ale chitarei, își așternuse povestea vieții. Notele muzicale se împleteau cu vorbele sale, iar fiecare sunet părea să deschidă o fereastră spre lumea tainică a sufletului. La această întrunire fusese invitat și Marele Explorator, călător neobosit prin ținuturi necunoscute precum junglele, dar căruia Zâna Fluturaș îi spunea să nu uite și prin labirinturile inimii omenești. 

        Alături de el sosise Zâna Fluturilor Pictorițe, cea care știa să picteze în sufletele celor întâlniți povești fără sfârșit. Culorile sale nu se așterneau doar pe pânză, ci și în inimile celor care aveau nevoie de speranță, frumusețe și încredere.

     Micuța Bufniță Înțeleaptă le vorbi tuturor despre dragostea față de cărți și despre puterea lecturii de a deschide porți către lumi nebănuite. Le aminti că o carte poate deveni prietenul celui singur, lumina celui rătăcit și începutul unei călătorii pentru cel care încă nu îndrăznește să viseze.    

      Apoi, Marele Psiholog Genetician le împărtăși câteva gânduri despre importanța altruismului și a generozității. Le explică faptul că adevărata bogăție a unui suflet nu se măsoară în ceea ce adună pentru sine, ci în ceea ce reușește să dăruiască celorlalți. Uneori, un gest mărunt poate schimba o viață, iar o vorbă spusă din inimă poate deveni începutul unei mari transformări.  Zâna Fluturilor Regal se întâlni și cu Zâna Fluturilor cu Clorofilă, pe parcursul, țesură o poveste cu o îmbrățișare, iar pe parcursul întregii zile, își deschise cufărul poveștilor amintiri din copilărie, tuturor celor care făceau acum parte din povestea vieții ei.

     Fiecare primi câte o amintire, dar nu una oarecare. Unii primiră bucuria jocurilor de demult, alții căldura unei îmbrățișări, chipul unui om drag sau emoția unei prime reușite. Și, pe măsură ce amintirile erau împărțite, încăperea se umplea de o lumină blândă, pe care nimeni nu o mai întâlnise vreodată. Toți înțeleseră atunci că amintirile nu se împuținează atunci când sunt dăruite. Dimpotrivă, ele cresc, se înmulțesc și prind rădăcini în inimile celor care le primesc. 

     După cină, Zâna Fluturaș porni mai departe, spre Ținutul Florilor-Soarelui, acolo unde o aștepta o nouă întâlnire de suflet. Într-o căsuță fermecată, cunoscută drept Căsuța Sufletelor cu Povești, Zâna Scaieților pregătise, împreună cu Falnicul Stejar, o întrunire menită să adune laolaltă suflete care credeau în puterea binelui. Fusese invitat și Regele Bancnotelor cu Paranteze, un personaj misterios, despre care se spunea că știa să descifreze legătura dintre bogăția materială și adevărata valoare a omului.

      Căsuța era înconjurată de flori ale soarelui, care își întorceau chipurile luminoase spre ferestre. Înăuntru, pereții păreau să păstreze ecoul tuturor poveștilor spuse vreodată, iar fiecare colțișor ascundea câte un secret în fiecare cufăr din fiecare colț al casei. Pe o masă din lemn de stejar se aflau cărți, scrisori, fotografii vechi și cufere mici, pline cu amintiri. Când sosi și Zâna Fluturilor Regali. Privind chipurile celor adunați, simți că toate întâlnirile zilei, toate poveștile ascultate și toate amintirile dăruite o conduseseră, de fapt, spre acel loc. Falnicul Stejar, înțelept și răbdător, sosi împreună cu Regina Inimilor. Prezența lor aduse liniște și încredere, asemenea umbrei unui copac bătrân care îi adăpostește pe toți cei ce caută odihnă și alinare. Acolo avea să descopere cel mai important adevăr.

     Căci, în timp ce fiecare își spunea povestea, în afara căsuței se petrecea ceva îngrijorător. Stelele începeau să-și piardă strălucirea, paginile cărților deveneau albe, iar personajele uitate de oameni dispăreau încet din ținuturile lor. Universul poveștilor cu suflet era în pericol.

      Nu un vrăjitor rău, nu o furtună și nici vreo vrajă întunecată amenințau acea lume, ci uitarea, nepăsarea și îndepărtarea sufletelor unele de altele.

Atunci, Regina Inimilor se ridică și îi privi pe toți cu blândețe.

- Nicio poveste nu poate supraviețui dacă este păstrată doar pentru sine. Nicio carte nu-și împlinește menirea dacă nu este citită, nicio amintire nu-și găsește rostul dacă nu este împărtășită și nicio inimă nu poate lumina singură întregul univers.

Fălnicul Stejar își întinse ramurile spre fereastră, iar frunzele sale foșniră ca o rugăciune.

- Rădăcinile noastre sunt diferite, spuse el, dar toate caută aceeași lumină. Puterea noastră nu stă în faptul că suntem la fel, ci în felul în care reușim să creștem împreună.

Micuța Bufniță Înțeleaptă deschise o carte. Zâna Delirium își luă chitara, Zâna Fluturilor Pictorițe pregăti culorile, Marele Explorator își așeză harta pe masă, iar Regele Șoriceilor Bibliotecari aduse o carte încă nescrisă.

        Fiecare dărui ceea ce avea mai de preț: unul, un cuvânt; altul, o melodie; un altul, o culoare, o amintire sau o faptă bună. Regele Bancnotelor cu Paranteze înțelese că adevărata valoare nu se află în ceea ce poate fi numărat, ci în ceea ce poate fi oferit cu generozitate. Zâna Fluturaș își deschise pentru ultima oară cufărul și așeză în mijlocul mesei cea mai dragă amintire a copilăriei sale: clipa în care învățase că bucuria devine mai mare atunci când este împărtășită.  În acel moment, o lumină caldă inundă încăperea. Paginile albe se umplură din nou de cuvinte, stelele își recăpătară strălucirea, iar personajele uitate se întoarseră în poveștile lor. Universul începu să respire din nou. Toți înțeleseră că salvarea nu venise de la un singur erou, ci din întâlnirea lor, din încrederea reciprocă și din dorința de a dărui.

      În acea seară, Căsuța Sufletelor cu Povești deveni mai mult decât un loc de întâlnire. Deveni un simbol al comuniunii, un sanctuar al amintirilor și o promisiune că nicio poveste cu suflet nu va fi lăsată să se piardă atât timp cât există oameni care o ascultă, o scriu și o duc mai departe. Iar Zâna Fluturilor Regali, privind lumina care se răspândea peste Ținutul Florilor-Soarelui, înțelese că adevărata magie a vieții se naște atunci când sufletele se întâlnesc, se recunosc și învață să dăruiască. Și astfel, într-o lume în care fiecare inimă păstra o poveste, iar fiecare poveste putea salva o lume, se născu o nouă legendă: Universul poveștilor cu suflet poate fi salvat numai prin comuniunea dintre suflete. Iar câtă vreme va exista cineva care să creadă în această magie, Căsuța Sufletelor cu Povești își va ține mereu ușa deschisă.

Pentru că poveștile nu mor atunci când se termină. Ele continuă să trăiască în inimile celor care le dăruiesc mai departe.

 

Orașul în care se vindecau sufletele

     Într-un orășel rustic, desprins parcă dintr-o poveste, natura trăia în armonie cu oamenii. Diminețile începeau cu cântecul păsărilor, iar serile se încheiau sub lumina blândă a felinarelor și a stelelor. Acolo locuia un ceasornicar vestit, despre care se spunea că putea readuce la viață orice ceas, oricât de vechi sau de stricat ar fi fost.

     Lângă atelierul lui se aflau încă două locuri la fel de speciale: atelierul unui pantofar și cel al unei croitorese. Împreună, cei trei meșteșugari păreau să țină vie inima orașului. Oamenii din acel loc erau fericiți. Fiecare purta în suflet o grădină plină de flori înmiresmate, iar oriunde pășea lăsa în urmă bunătate, căldură și amintiri de neuitat. Zi de zi își depănau poveștile, își ștergeau unii altora praful de pe suflet și legau prietenii trainice, care rezistau asemenea rădăcinilor unui copac bătrân.

     ⌚⌛Ceasornicarul nu repara doar mecanisme. El spunea povestea timpului și îi învăța pe oameni că fiecare clipă este un dar care nu poate fi cumpărat.

     👭💓Croitoreasa cosea cele mai elegante rochii de gală, dar și peticea cu aceeași grijă cea mai săracă haină. Pentru ea, fiecare cusătură păstra amintirea celui care o purtase și dovada că lucrurile capătă valoare prin timpul petrecut alături de noi.

      👞Pantofarul făurea încălțări dintre cele mai rafinate, însă tot atât de mult iubea să repare pantofii uzați. Fiecare talpă tocită vorbea despre drumuri lungi, despre sacrificii, speranțe și vise împlinite.

      Astfel, fiecare ceas reparat, fiecare haină cusută și fiecare pantof refăcut deveneau punți între oameni. Meșteșugurile lor nu vindecau doar obiecte, ci și suflete.

     Anii au trecut, iar locuitorii orașului au început să călătorească prin marile orașe moderne. Au fost fascinați de vitrinele pline, de hainele la modă, de ceasurile noi și de magazinele în care totul putea fi cumpărat pe loc. Rând pe rând, au părăsit orașul natal în căutarea unei vieți mai prospere. Au câștigat bani, și-au cumpărat case mari, haine noi în fiecare sezon și pantofi pe care îi schimbau înainte să se uzeze. Dacă un ceas se strica, îl aruncau și cumpărau altul.

     Dar, odată cu fiecare lucru nou, simțeau că pierd ceva ce nu putea fi înlocuit. Aveau aproape tot ce își doreau, însă nu mai aveau timp. Nu mai aveau timp să stea împreună, să depene amintiri, să repare ceea ce se stricase și nici să îngrijească acea grădină nevăzută din sufletul lor. Încet, florile acelei grădini au început să se ofilească. 

     Într-o zi, o familie cu trei copii nu a mai putut ignora acest gol. Au hotărât să lase pentru o clipă lumea să alerge fără ei și au deschis un vechi dulap moștenit de la bunici. Înăuntru au descoperit o cutie de lemn, acoperită de praf. Când au ridicat capacul, au găsit trei lucruri: un ceas vechi care încă mai ticăia încet, o rochiță din in, cusută cu o măiestrie rar întâlnită, și o pereche de pantofi atent reparați. Fiecare obiect părea să le vorbească despre copilăria părinților lor și despre orășelul pe care îl părăsiseră cu mulți ani în urmă. Fără să stea pe gânduri, familia s-a întors acolo. Orașul era mai liniștit ca odinioară. Atelierele încă existau, însă ceasornicarul, croitoreasa și pantofarul erau acum bătrâni. Nu deveniseră bogați. Câștigau doar atât cât să trăiască, însă niciodată nu și-au închis atelierele, pentru că acolo se afla adevărata lor comoară: munca făcută cu drag și oamenii pe care îi slujeau.

    De îndată ce au ajuns, cei trei copii au fugit fiecare spre câte un atelier. Cel mai mare a rămas lângă ceasornicar, fascinat de rotițele care dădeau viață timpului. Cel de-al doilea s-a îndrăgostit de atelierul pantofarului, unde fiecare pereche de pantofi părea să spună povestea unui drum. Iar mezina nu s-a mai despărțit de croitoreasă, care transforma firele și pânza în adevărate opere de artă.

    Parcă din clipa aceea, atelierele au prins din nou viață. Râsetele copiilor s-au amestecat cu ticăitul ceasurilor, cu foșnetul stofelor și cu loviturile ritmice ale ciocanului de cizmar. Meșteșugarii le-au împărtășit toate tainele meseriei lor, dar mai ales i-au învățat că adevărata valoare a unui lucru nu stă în prețul lui, ci în povestea pe care o poartă.

     Ani mai târziu, când bătrânii meșteșugari și-au încheiat rostul pe pământ, fiecare copil a primit drept moștenire atelierul și meșteșugul pe care ajunsese să-l iubească. Ceasornicarul și-a lăsat timpul în mâinile ucenicului său. Croitoreasa i-a dăruit mezinei acul, foarfeca și dragostea pentru fiecare cusătură. Pantofarul i-a încredințat celuilalt copil uneltele cu care redădea speranță fiecărui pas. Și astfel, orașul a renăscut ca prin farmec.

     Oamenii au început din nou să repare în loc să arunce, să prețuiască în loc să înlocuiască și să petreacă timp unii cu alții. Copiii au crescut învățând că fiecare lucru poartă o poveste, iar fiecare poveste merită păstrată.

     Se spune că și astăzi, dacă ajungi în acel orășel și asculți cu atenție, poți auzi ticăitul unui ceas vechi, foșnetul unei rochii de in și pașii unor pantofi reparați. Nu sunt doar sunete. Sunt ecoul unei lumi în care timpul, iubirea și meșteșugul au rămas cea mai de preț moștenire care poate vindeca și sufletele.

CREATIV STEAM

 Creative STEAM refers to an educational framework that integrates science, technology, engineering, art, and mathematics. It is a multidisciplinary approach that encourages applied learning and real-world problem solving. STEAM focuses on developing critical thinking, creativity, and innovation in students.

TEAM is an acronym for Science, Technology, Engineering, Art, Math. STEAM activities aim to teach children to make connections between what they learn in school and the world around them. STEAM education is similar to science experiments, but it involves more than just science, but also other elements around the child, thus sparking curiosity and interest in exploring the world around them. 

 SCIENCE encourages curiosity, investigation, answering questions, and solving problems, often involving experimentation and exploration. 

 TECHNOLOGY refers to the use of simple tools, such as pencils and rulers, as well as more complex ones, such as microscopes and computers.

  ENGINEERING recognizes problems, develops, and tests solutions. 
 ART encourages creativity and process development, allowing children to illustrate concepts they are learning. 

 MATH is about numbers, patterns, shapes, organizational skills like graphics and sorting, and more.

https://school-education.ec.europa.eu/en/etwinning/projects/creative-steam/twinspace/pages

https://padlet.com/balogdana39/my-ndr-zne-sandbox-bj0sfrkw5cs2x5e8?frame_id=page%3A0Wmv79XA0wom6n2OpVb1B&play=1

https://app.bookcreator.com/read/library/-NtFmuMGaDK1tThiaxOK/eMMDeedZf0ejyR7TwOwbCZqcsEZ2/Y61QjWrwQ32CbrbnggwI0Q/yoQhWM6JSm-Fon7M9M6r4g?from=editor

Talent, Imaginație și Creație

 

Gânduri pe aripi de fluturi pentru dascăli

 Gânduri pe aripi de fluturi pentru dascăli

            Poți să stai drept chiar și atunci când ești calomniat, iubite dascăl? Valoarea ta sau a mea nu depinde de ceea ce spune unul sau altul. Valoarea ta stă în ceea ce lași în sufletele copiilor pe care îi călăuzești spre o lume a cunoașterii și a unui viitor mai luminos. Mândria, această patimă a secolului al XXI-lea, se pare că a pus stăpânire și pe sufletele unor dascăli. Ferește-te de cei care le știu pe toate, de cei care nu își recunosc greșelile, de cei cărora interesele lor sunt mai presus decât cele ale elevilor. Atunci când ai ceva de zis să zici, să nu fii complice prin tăcerea ta la anumite nereguli. De nu ești ascultat, fă-o în scris, nu sta la negocieri, iar dacă alții cred că tu te răzbuni, lasă-i să creadă ce vor, timpul o să le arate că puteai să le faci rău, dar nu ai făcut-o, dar ai tras niște semnale de alarme, pentru că unii chiar cred că le este permis orice… Verba volant, scripta manent este un proverb latin. Tradus ad-literam, el înseamnă „vorbele zboară, scrisul rămâne”. Tu vei avea conștiința împăcată că ai încercat să îndrepți lucrurile. Nu uita, calomnia e o ispită îngăduită de Dumnezeu, care trebuie să ne întărească, să ne maturizeze și să ne facă să mergem mai departe cu conștiința împăcată! Fiecare are propriul univers, față de care e dator să-l înfrumusețeze cu corectitudine, fapte bune, dragoste și altruism. Iar dacă a trage semnale de alarme înseamnă răzbunare, locul tău nu mai este acolo, locul tău e acolo unde ești chemat, apreciat și dorit…Înțelege iubite dascăl, nu poți schimba ce alții nu vor, dar poți pleca... Adesea asupra florilor și stâncilor vin: grindină, furtună și vânturi puternice! Ce fac ele? Le acceptă, pentru că știu că sunt trimise de Dumnezeu! Fii precum o floare, dăruiește-le mereu culoarea și parfumul tău, chiar dacă oamenii nu merită. Fii în același timp precum o stâncă la mare care, dacă pe vremuri era scufundată de valuri, acum te vei învăța cu dansul lor și nu vei deznădăjdui!

Fiecare aruncă asupra ta ceea ce are în suflet, nu e necesar să-ți încarci sufletul cu nimicurile acestui veac, tu ai un vis, acela de a clădi destine, acela de a lăsa ceva frumos în urma ta, acela de a întări aripile copiilor. Maturizează-te, iubite dascăl, trebuie să devii un om puternic, învățământul are nevoie de dascăli devotați, muncitori și care iubesc copiii, de dascăli verticali, care spun ce au de spus, nu de fricoși.

 Însă nici asta nu e suficient, trebuie să devii și foarte puternic, să-i poți învăța asta și pe elevii tăi! Nu putem să-i învățăm pe alții ceea ce nu am dobândit întâi noi! Sufletul tău, iubite dascăl, a fost creat minunat, păstrează-l așa. Nu te întrista de ce spun sau fac alții, nu e treaba ta; până la urmă fiecare o să fie supus unei judecăți, de ce să-ți mai împovărezi sufletul cu răutățile altora, ajunge zilei răutatea ei! Tu încearcă prin bunătatea ta să aduci puțin soare în jurul tău, e mare nevoie de asta!

Crede, speră și bucură-te de tot ce primești în viață! Până la urmă, nu uita, suntem trimiși pe acest pământ cu un scop și un vis, iar dacă credem cu adevărat în acest lucru, nu e nevoie nici de luptă, nici de zbucium, pentru că toate se întâmplă cum trebuie să se întâmple și nu cum vrem noi, ci cum ne este de folos!
Trebuie să ne străduim să dobândim înțelepciune pentru a putea discerne cu adevărat ce ascunde fiecare om
în spatele zâmbetului său, dar mai ales în adâncul sufletului său! Dar eu am un alt citat al meu aparte: ,,Nu mă tem de nimeni și nimic, pentru că știu că toate mi-s date cu un scop măreț, iar Dumnezeu nu greșește niciodată!”
Oamenii mereu ne vor întrista, pentru că în momentul în care nu le mai facem pe plac, uită tot binele pe care l-am făcut pentru ei. Lucrurile sunt deșertăciuni lumești, care niciodată nu ne vor putea reda fericirea de care avem nevoie. Însă dacă avem un scop măreț prin care putem aduce ceva frumos în acest univers, acel vis merită toate sacrificiile noastre, pentru că munca depusă pentru atingerea acelui scop o să fie mereu încununată de fericirea și împlinirea sufletului nostru.

Fiecare zi este o nouă provocare pentru a iubi;

Fiecare zi este un nou dar de la Dumnezeu;

Fiecare zi merită să o trăiești așa cum îți este dată;

Fiecare zi merită să nu oferi altora explicații, cine te cunoaște nu are nevoie de ele;

Fiecare zi merită să îți trăiești propria ta viață, așa cum crezi tu că este mai bine!

În final, nu uita, ai o singură viață, ea merită bucuria sufletului tău, pentru că viața ți-a fost dată cu un scop.
Nu lăsa pe nimeni să distrugă liniștea sufletului tău, fiecare om judecă și te cataloghează în funcție
de trecutul său și propriul său răsărit de soare!

***

Petrece mai mult timp în natură, nu între oameni, poate vei avea parte de lecții mai frumoase, natura ascunde zeci de mii de lecții. Natura este cea care ne redă înapoi din frumusețea pe care civilizația modernă ține morțiș să o răpească din sufletele noastre! Noi oamenii suntem ființe complexe, iar natura ne poate ajuta să înțelegem bogăția noastră interioară...

***
Când te întrebi unde e credința unui om, judecând faptele lui, întreabă-te mai bine pe tine însuți unde este
credința ta de ai ajuns să îl judeci pe acel om! Dumnezeu ne-a cerut să ne iubim unii pe alții precum ne-a iubit și ne iubește și El, nu ne-a cerut să fim judecători! Judecător ne este doar Bunul și Milostivul Dumnezeu, El cunoaște neputințele și luptele interioare ale fiecărui suflet în parte. Dacă ne-ar judeca Dumnezeu cum ne judecăm noi unii pe alții, nu s-ar mai mântui niciun suflet! Ce bine că judecata Lui
Dumnezeu e plină și de milă, și nu doar de dreptate! În fiecare zi alegem ce vrem să facem - să iubim sau să urâm, să spunem adevărul sau să mințim, să iertăm sau să ținem minte răul, să spunem adevărul persoanei în față sau să bârfim, să avem bun simț sau să fim nesimțiți, să oferim o mână de ajutor sau să întoarcem spatele, să plantăm sau să tăiem copaci în mod irațional, să ascultăm sau să nu ascultăm, să comunicăm sau să nu comunicăm. De fiecare depinde ce alegem, nu ne vom putea justifica în fața lui Dumnezeu că alții au fost răi și de aceea am fost și noi.

Timpul se scurge și va veni o zi în care, nu vom mai avea timp să ne schimbăm în bine, dacă noi cultivăm zi de zi semințele răutății. Cel mai greu război e cel care se dă la nivelul sufletelor. Irina Binder consideră că acesta e cel de-al treilea război mondial, la nivelul sufletelor, și că „este mult mai crunt ca primele două, fiindcă acum oamenii se războiesc între ei, chiar și cei care ar trebui să fie apropiați... Se războiesc pentru mize mici, pentru nimicuri, pentru orice, pentru ambiții fără valoare, pentru orgolii. Se atacă unii pe alții, se aliază să îi atace pe alții, luptă cu arme psihologice și murdare care rănesc profund suflete, care rănesc părinți, copii... și care-i instigă pe ceilalți la război. Lumea este bulversată și dezorientată, unii intră în lupte care nu sunt ale lor, îndemnați de spiritul de turmă. Este o sete înspăimântătoare de ură, de otravă, de a răni, de a călca pe suflete. Și nu, nu sunt alții vinovați pentru toată dezbinarea și plăcerea asta maladivă pentru lupte, noi suntem vinovați. Noi, cei care în loc de un cuvânt bun preferăm să insultăm, noi, care nu mai avem ambiții frumoase, noi, care ne limităm la a critica în loc să ajutăm la evoluția altora, noi, care ne bucurăm de eșecurile altora, de decăderile lor, de slăbiciunile lor... Noi, care nu mai sărim în apărarea nimănui, care asistăm pasivi la abuzuri, violențe și nedreptăți. E ciudat și trist că în aceste vremuri în care ne bucurăm de abundență, de șanse pe care generațiile trecute nu le-au avut, de facilități minunate care să ne unească și să ne ajute să construim o lume bună și frumoasă, facem lumea asta urâtă, un loc plin de conflicte, de rău, de temut. Toată lumea se ceartă, de la copiii mici până la bătrâni... E război. E plin război peste tot și mai ales în noi înșine. Și pentru ce luptăm? Pentru nimic, pentru mai rău, pentru a ucide și ultima fărâmă de dragoste... ”
Dintotdeauna războiul s-a dat și se va da pentru suflet. Acum, cu adevărat se arată o luptă cu mult mai aprigă în acest sens. Al treilea război mondial se dă la nivelul sufletului fiecărui om, a început de mii de ani și are ca scop distrugerea celei mai mari comori, DRAGOSTEA, pentru că ea leagă sufletele oamenilor unul de altul. În lipsa acesteia se dezlănțuiesc toate patimile. Ferice de cel care știe să aibă grijă de cea mai mare comoară din adâncul sufletului său, care e DRAGOSTEA. Timpul este extrem de prețios, vă rog, nu îl irosiți, ci
trăiți viața ca pe o minune, departe de bârfe. Nu vă mai necăjiți cu meschinării lumești, nu aveți timp pentru ele, viața și timpul sunt prețioase, lăsați timpul să dovedească cine sunteți prin fapte și nu prin minciuni pe care alții le inventează. Trăiți pentru a lăsa ceva frumos în urma voastră, restul, ce spun alții e strict problema lor, păcat că își irosesc prețiosul timp bârfind...Trăiți frumos, nu vă complaceți în bârfe, ele vă vor
distruge. Nu mai așteptați, adunați în cufărul amintirilor acele clipe care să vă facă mereu să zâmbiți. Aruncați din el tot ce este inutil precum amintirile triste sau clipele care vă alungă zâmbetul. Clădiți alături de prietenii de suflet cele mai frumoase momente din viața voastră. Pentru o viață liniștită, citiți cărți frumoase, ele ascund suflete rănite ce au reușit să transforme suferința în iubire. Metamorfozați fiecare gând negativ, prin citit, într-o floare și astfel veți vedea frumusețea din sufletele oamenilor...

***
Mi-e dor de dascălul de altădată...

Mie dor de dascălul care știe să comunice.

Mi-e dor de dascălul care nu își pune interesele mai presus de copil.

Mi-e dor de dascălul care nu învinuiește pe alții de eșecurile și neputințele lui.

Mi-e dor de dascălul care își sacrifică zilele și nopțile
pentru binele elevilor săi și nu pentru ca să demonstreze
colegilor săi că el este mai bun decât ei.
Mi-e dor de dascălii care vorbesc unii cu alții
și nu unii despre alții.
Mi-e dor de dascălul care nici nu începe școala,
dar el deja își pregătește sala de clasă cu lacrimi în ochi,
așteptându-și cu emoții elevii.
Mi-e dor de dascălul pentru care nu conta că e frig,
că e ger, ci mergea pe jos kilometri,
doar pentru că știa că schimbă destine.
Mi-e dor de dascălul care oferă lumină
fără să aștepte ceva în schimb.
Mi-e dor de dascălul care iubește necondiționat.
Mi-e dor de dascălul care dacă a greșit,
mereu și-a cerut iertare, pentru că știe
că doar cerându-și el iertare, poate să-i învețe
pe elevii săi cum să-și ceară iertare când greșesc.
Mi-e atât de dor de dascălii cu vocație!

Sismeul osos - proiect de lecție

 

Învățarea creativă a biologiei la gimnaziu