Povestea fulgului de nea

A fost odată un strop de apă, o picătură căzută din înaltul cerului jos...pe o frunză galbenă de toamnă târzie. Tare se mai plictisea stropul de apă  pe acea frunză, fiindcă stătea toată ziua şi respira aerul plin de miresme al toamnei...stătea şi privea albul albăstrui al cerului şi galbenul soarelui uneori.., iar seara steluţele de pe cer...

Într-o bună zi din crengile copacilor se iscă un vânt puternic. Vântul împinse stropul de apă şi îl împrăştie, îl transformă în...ceva tare interesant...

Nu era nici steluţă, nici soare, nici floare...era...ceva tare, ca de gheaţă şi parcă alături de el, de stropul de apă, erau alte forme, care de care mai interesante...

În aerul rece nimic nu se întâmpla, doar un băieţel micuţ păşea încet, când deodată se opri:

-Ce fulg frumos! exclamă băieţelul. Salut, Fulguşor!

-Tu cine eşti?spuse forma interesantă...

-Eu sunt un băieţel şi merg la grădiniţă! Hai cu mine!

-Ce-i aceea grădiniţă? Vin, numai să nu fie prea cald.

-Hai, te ţin pe hăinuţa mea.

Şu plecă băieţelul bucuros că are un nou prieten, Fulguşorul, însă n-a ştiut că intrând în grădiniţă fulgul se va topi...

Dar afară era deja iarnă, iar în aer zburau alţi fulguşori, parcă fraţi gemeni cu prietenul băieţelului... Din grupa mijlocie răsunau duios colinde cântate melodios de doamna educatoare şi copiii...Era serbarea de ...Crăciun!

Legenda bradului

Legenda spune ca atunci cand a venit prima toamna pe lume toate pasarile s-au grabit sa plece spre tari mai calde. Una singura mai ramasese: o pasarica mica si zgribulita, pe o creanga de la marginea codrului. Avea, saracuta, o aripa rupta si nu putea sa zboare prea mult. S-a dus sa ceara ajutorul unui copac, caci acesta avand radacini, de buna seama ca nu va pleca nicaieri si va sti cum sa infrunte frigul si crivatul iernii. S-a dus mai intai la stejar, vazandu-l mai falnic:

- Te rog frumos, lasa-ma sa traiesc prin¬tre ramurile tale, caci vine iarna si voi muri fara adapost!

- Nu pot, i-a raspuns semet stejarul, nu vreau sa-mi mananci ghindele.Cauta-ti de drum!
S-a dus, biata pasarica, si la un fag, dar nici acesta nu s-a indurat sa o gazduiasca:

- Imi pare rau, i-a zis fagul ingrijorat de vantul ce se intetea. Am deja destule griji si iarna o sa fie grea. Nu pot sa te ajut.
Si tot asa, de la un copac la altul... Biata pasarica nici nu stia incotro sa se mai indrepte, cand, trecand pe langa brad, auzi spre mirarea si bucuria ei:

- Ei, pasarica, nu te mai framanta I Daca vrei ramai la mine. Poti sta pe oricare dintre crengile mele si impreuna vom trece noi si peste iarna ce vine!

Bucuroasa, pasarea isi facu degraba un culcus pe una dintre ramurile bradului. Si chiar din noaptea aceea vantul rece incepu sa sufle. Palide, una cate una, frunzele pomilor cadeau la pamant. Doar frunzele bradului ramaneau verzi, toti fiind uimiti de asa minune. Si vantul se mira nespus, asa ca s-a dus chiar inaintea Creatorului:

- Doamne, lasa-ma sa scutur si frunzele bradului, asa cum fac cu toti copacii. ..

- Nu, i-a raspuns Dumnezeu vantului.

Bradului sa nu-i faci nimic, caci a fost bun cu biata pasaricaD De el sa nu te atingi! Si de atunci, dragii mei, toti copacii isi pierd haina lor de frunze si flori, doar bradul isi pastreaza totdeauna frunzele verzi, fie vara, fie iarna.

Povestea spiralei

De curand am primit o dedicatie - CANTEC SORELUI, multumesc pe aceasta cale prietenei mele Anamaria Dominte de la Vaslui!

La scurt timp am primit in dar de la o doamna Angela Tarziu, pe care eu o apreciez foarte mult, un medalion cu SPIRALA!

Cautand informatii depspre cele doua am aflat legatura, si am inteles ca soarele este cel care ma umple de energie si viata, va multumesc dragele mele prietene!

Printre raze timide se strecoară virtual în această dimineaţă sorele în sufletul meu. Este o dimineaţa în care visul meu va îndrazni să-şi cânte povestea. Este o zi atât de memorabilă încât soarele atunci când o să răsară pe cer curând eu îi voi spune pentru a doua oara BUNĂ DIMINEAŢA! Şi ştiu că o să-mi zâmbească dulce cu ecou, spunandu-mi că viaţa e minunata doar trebuie să ştiu cum să o trăiesc! Trebuie să învăţăm să-i mulţumim bunului Dumnezeu zilnic pentru că suntem sănătoşi şi avem posibilitatea să ne bucurăm de o nouă zi! Peisaj sonor, visători, azur îngăduitor, clipe ce-şi cheltuie frumuseţea prin respiraţia tabloului meu matinal ce s-a conturat divin în sufletul meu visător prinde contur! Simt cum visele mele prind aripi, care ma fac să zbor precum un fluture căruia nu-i pasă că vine iarna, şi gerul îl poate distruge, eu vreau sa zbor spre înaltul cerului! Un început de post binecuvântat, şi nu uitaţi iubiţi-vă unii pe alţii şi iertaţi-vă, acesta este secretul vieţii, bucuraţi-vă unii de alţii căci mâine nu ştim dacă vom mai avea acest dar!

Spirala este energia! Energia regenerativa, miscarea universala, care se gaseste si in om.
Pentru bogatia folosirii spiralelor, cultura Cucuteni va ramane unica.
Spirala plana, cu volute multiple, imperecheate si imbratisate in lant, a fost adaptata de femeile din cultura Vadastra pentru a putea fi cusuta pe reteaua firelor si fibrelor textile. Astfel liniile curbe s-au transformat catre spirale unghiulare. Zeita Pasare era si ea impodobita cu aceste spirale unghiulare.
Mai apoi, din spirale, au derivat si alte semne mistice vitale: "S"-urile, compuse din 2 volute opuse si "coarnele berbecului, compuse din 2 volute in oglinda.

Din dorinta de a se apropia de Soare, omul a imaginat coloana.

Acum vre-o 10 000 de ani, oamenii au imaginat semnul "S" ca semn dual. "S"-ul s-a dublat sau s-a triplat si a format rozeta solara, Soarele fiind erou principal in fenomenul Universal al miscarii.

 Aria cultului solar s-a suprapus, fireste, pe spatiul geografic al primilor agricultori.
Semnele dedicate Soarelui si Cerului, adica linii curbe, cercuri, spirale si semnele dedicate Pamantului, adica romburi, hasuri, unghiuri – s-au desenat la fel, ca si cum ar fi fost facut de aceeasi mana, si in Carpati si in Mexic, in India, in China si in Anatolia sau Caucaz. 

 Mai apoi, miscarile tribale au stricat linistea ancestrala si marele spatiu solar s-a spart si a ramas divizat in mai multe centre; cel din Carpati fiind singurul ramas in Europa veche.

Legenda celor mai frumoase daruri

Maria la cateva ore de la nastere!

Dragii mei, cel mai frumos moment din viata unei familii este atunci cand se naste un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind lucru sfant, motiv de mare bucurie atat in familia micutu­lui, pentru parintii si rudele sale, cat si in cer, unde ingerii si sfintii se bucura si ei si se roaga pentru sana­tatea si mantuirea pruncului. Tradi­tia este ca atunci cand mergi pentru prima data la un copilas nou-nascut sa-i duci ceva in dar. Acest frumos obicei crestin a ramas de cand Maica Domnului L-a adus pe lume pe Pruncul Iisus.

Se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mantuitorului, mare bucurie si nerabdare era sus, in cer, fiecare inger nestiind cum sa se pregateasca mai bine pentru clipa cea mare.

- Tii, zise un arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei si voi canta cele mai frumoase cantari, cum nu s-au auzit vreodata pe pamant sau in cer, pentru a le incanta sufletul Pruncului si Maicii Sale.
- Bine te-ai gandit, i-a raspuns alt arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei, vom aprinde toate stelele si vom alunga toti norii. Astfel, noaptea Sfintei Nasteri, va fi cea mai frumoasa noapte din cate s-au pomenit.
- Noi, sarira bucurosi alti ingeri, ii vom anunta pe pastori, sa vina si ei sa se inchine Domnului si vom avea grija ca nimeni sa nu tulbure linistea Pruncului.

Va dati seama, dragii mei, ce zarva era in cer. Toti isi pregateau darurile. Doar undeva, intr-un colt de rai, statea trist un inger care nu stia ce sa ii duca micului Iisus, cand Se va naste. Ingerul acesta era ocrotitorul animalelor si toate vietatile il ascultau.

- Eu cred, zise ingerul in sinea sa, ca tare frumos ar fi ca si necuvan­tatoarele sa se inchine Domnului, la Nasterea Sa, caci toata creatia se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit sa trimit ? Si numaidecat cobora pe pamant, intr-o frumoasa poienita de la margi­nea unei paduri. Anunta sa i se infatisese toate vietatile care ar vrea sa I se inchine Domnului si sa-I duca daruri. Vestea s-a raspandit cu re­peziciune si fiarele au si inceput sa apara. Primul, bineinteles ca a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi indraznit sa apara inaintea lui ?

- Eu il voi pazi pe Prunc, nu voi lasa pe nimeni sa se apropie. Coltii si ragetele mele cumplite ar alunga, fara indoiala, orice nepoftit, zise plin de el leul.
- Ei, dragul meu, ii raspunse ingerul, tu esti prea fioros. Cred ca mai degraba L-ai speria pe micul Prunc. Asa ca, fara suparare, eu zic sa I se infatiseze altcineva.

Nici nu a terminat bine vorba, ca vulpea, care atata astepta, a si sarit in fata ingerului si, prefacandu-si glasul cat mai mieros cu putinta, zise:
- Vai, dar bine v-ati mai gandit, fara indoia­la ca e nevoie de cineva care sa aiba grija multa de Cel nou-nascut. Eu as fi cea mai potrivita, iar darul meu tare bine ar mai prinde: in fiecare dimineata ii voi aduce cate o gaina si alte bunatati de-ale gurii, pentru a nu flamanzi nici o clipa.
- Stai usurel, cumatra vulpe, ii intoarse vorba ingerul, tu esti prea vicleana si nu cred ca Bunul Dum­nezeu nu s-ar bucura de darurile tale obtinute prin furtisaguri.

Asa ca ia sa vedem cine mai doreste.
- Noi, noi, suntem aici sus, pe creanga, ciripeau de zor pasarile: ciocarlii, vrabiute si multe alte inaripate. Noi vom canta cele mai frumoase triluri.
- Nici asta n-ar fi bine, le-a intre­rupt ingerul. Voi sunteti prea gala­gioase. Daca veti ciripi toate odata va fi mare harmalaie si, oricum, vor fi acolo cei mai priceputi ingeri sa cante, asa ca nici voi nu puteti merge.

- Dar mergem noi! zisera cateva furnici iesite dintr-un musuroi, i-am duce Pruncului faramituri de paine proaspata si faramite mici de zahar.
- Ei, harnicutelor, ar fi frumos si va multumesc ca v-ati gandit, dar voi sunteti prea mici si vor fi acolo pastorii si magii. Si tare mi-e frica, din neatentie, sa nu va striveasca vreunul sub picior. Asa ca mai bine ramaneti la ale voastre.

- Dar eu, zise paunul, desfacandu-si coada-i nemaipomenita: Eu cred ca as fi cel mai potrivit sa ma infatisez inaintea Domnului. Fru­musetea mea va incanta pe toata lu­mea, pe Prunc si pe sfanta Sa Maica.
- E adevarat, esti foarte frumos, paunule, dar tu prea esti cochet si fudul. Asa ca prefer sa mai caut! ii raspunse si lui ingerul cu rabdare.

Si tot asa, unul cate unul, aproa­pe toate animalele s-au perindat prin fata ingerului, insa acesta nu se putea hotara care vietate ar fi cea mai potri­vita sa fie alaturi de Pruncul Iisus, cand Acesta Se va naste. Spre seara, vazand ca nu se mai infatiseaza nimeni, ingerul s-a ridicat si a dat sa plece, dar a auzit zgomot pe campul de la marginea padurii. Era un taran care-si ara ogorul, avand inhamat la jug un bou. Putin mai incolo, pastea cuminte magarul pe care omul isi incarcase desaga cu cele de trebuinta, ingerul, nevazut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou si de magar si, mergand usor pe langa brazda, i-a intrebat:

- Spuneti-mi, n-ati vrea sa va inchinati Domnului, la Nasterea Sa, si sa ii duceti ceva in dar ?
- Bunule inger, raspunsera cu tristete boul si magarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Si n-am avea nimic de pret sa-i putem oferi Pruncului si Maicii Sale. Noi nu stim decat sa muncim din zori pana seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumne­zeu si ce-ar putea El sa vada la noi ?

Deodata, chipul ingerului se in­senina si o sfanta lumina inunda tot campul. Acum era fericit, gasise, in sfarsit, darul cel mai potrivit.
- Ei bine, aflati ca voi sunteti cei alesi. Veti fi alaturi de Maica Domnu­lui si de Iisus, in noaptea de Craciun. Caci voi ne aratati, prin munca, smerenia, ascultarea si rabdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu rasuflarea voastra calda, il veti incal­zi pe Prunc, care va fi culcat chiar in ieslea cu fanul vostru. Asa a ales Dumnezeu sa vina in lume si asa este cel mai bine: intr-un grajd sara­cacios si umil, nu in palate si lux. Asa ca pe voi v-am ales si eu sa ii fiti alaturi, la Nasterea Sa.

Boul si magarul se uitau mirati si nu le venea sa creada. Nici n-ar fi indraznit sa spere la asa cinste mare si la atata bucurie: Domnul Iisus sa vina in mijlocul lor, iar ei sa fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea sa creada!
- Cei din urma vor fi cei dintai, le mai spuse ingerul si disparu. Si asa este: toti cei umili si smeriti se vor bu­cura mai tarziu si vor ajunge langa Dumnezeu, Care-i va rasplati pentru credinta si dragostea lor.

Si iata ca a venit si noaptea sfanta a Nasterii Domnului, cea mai frumoasa noapte din cate au existat. Pruncul a primit de la toti felurite daruri: pastorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirna si tama­ie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mama. Si uite-asa, de atunci a ramas obiceiul ca la nastere, orice copil sa primeasca cate ceva de la cei apropiati.

Dar stiti cine este, de fapt, cel mai aproape de copii ? Bunul Dumne­zeu ! Iar darurile Lui sunt cele mai frumose si mai folositoare, caci atun­ci Cand se naste, fiecare copil primeste de la Dumnezeu un talent, o iscu­sinta, la care sa fie cel mai bun atunci cand va creste. Unul va ajunge mare invatat, altul un gospodar liarnic, celalalt un muzician desavarsit ori poate un smerit calugar. Fiecare cu darul si harul sau, de la Dumnezeu.

Si voi, dragii mei, ati primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci cand v-ati nascut. Care sunt acelea ? Nu stiu, voi trebuie sa le descoperiti, pentru a fi fericiti in via­ta. Iar cand veti afla talentul cu care v-a harazit Cel de sus, cu rabdare si munca, veti ajunge cei mai buni in ceea ce veti face si multa multumire veti avea si voi si cei din jurul vostru.

Asa sa va ajute Bunul Dumnezeu!

Leon Magdan

Povestea unei libelule si a unui fluture

Isi avea casuta, pe vremuri, intr-un luminis verde si parfumat o libelula albastruie. Libelula isi traia zilele asa cum o fac toate insectele harnice din padure.
Se trezea dimineata, se pregatea pentru o zi de alergatura, iar apoi bine dispusa si cantatoare pleca din casuta sa colorata ca sa isi asigure traiul sau confortabil de libelula.

Toate zilele libelulei erau luminoase si optimiste, iar ea se bucura de rutina securizanta pe care si-o construise.

Toate acestea pana cand una din zilelel libelulei ii rezerva o surpriza nemaipomenita.

Ca de obicei, libelula pleca de acasa zumza a multumire, cand pe o raza jucausa de soare vazu o creatura fascinanta invartindu-se si dansand cu aerul inmiresmat al diminetii. Libelula se bucura de tabloul mirific al naturii si isi continua drumul presata de timp. Insa, exact cand dadu sa plece, creatura luminoasa zbura spre ea si o saluta pe vocea cea mai mieroasa din lume.

Libelula flatata ca asa o fiinta ominunata o observa ii raspunse timid la salut, dar emotionata nu mai zabovi si zbura repede de acolo. In restul zilei, orice ar fi facut, libelula se mai gandea din cand in cand la fantastica aparitie a diminetii si era incantata ca avusese sansa de a urmari un asa spectacol incantator.

In zilele ce urmara, drumurile libelulei  se incrucisara aproape zilnic cu cele ale minunatului dansator, care, dupa cum se dumirise libelula, era un fluture regal de cea mai inalta speta, dupa cum spunea chiar el. Incet, incet, tot intalnindu-se in mod neasteptat si fortuit, libelula prinse drag de fluturele la fel de albastru ca si ea, astfel ca, atunci cand fluturele o informa ca din nefericire nu se vor mai putea intalni, caci el nu mai are resurse sa stea in luminis, libelula se oferi sa il ajute pana se pune pe picioare.

Timpul trecu, iar acum fluturele ii devenise indispensabil libelulei, o amuza, dansa si canta, iar cand fluturele spuse ca el chiar nu mai are cum sa ramana acolo, caci trebuie sa plece sa stranga polen sa trimita familiei lui numeroase, libelula speriata ca va pleca se oferi sa ii dea ea din rezervele ei.

Fluturele regal accepta bucuros ajutorul libelulei si ii promise ca imediat ce se pune pe picioare ii va da inapoi tot ceea ce ea ii daruise. Libelula avea incredere in fluturele cel talentat si credea cu tarie in promisiunile sale. Timpul mai trecu, iar resursele libelulei incepura sa se imputineze si cand libelula vazu acest lucru incepu sa fie ingrijorata si agitata.

Fluturele inca nu se pususe pe picioare cand  libelula incerca delicat sa aduca vorba despre acest lucru, fluturele se supara si plangea si o acuza ca nu are incredere in el, ca el face toate cate poate, dar viata in luminisul asta e asa de grea incat nu razbeste deloc, in plus era vina ei ca el ramasese acolo si nu se dusese sa isi caute norocul intr-un loc mai prielnic, poate ar trebui sa plece. Cand fluturele ii vorbea asa libelula se intrista si cu inima grea isi cerea scuze si ii parea rau pentru ceea ce spusese.

Legenda macului

 

Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem noi presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă.

 

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

 

O altă legendă spune că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci albă. Macul era foarte somnoros din fire. Atunci când lisus a fost răstignit pe cruce, toate florile de pe câmp plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând din toate părţile: „Hristos a înviat!"

- Cum? Hristos a înviat? Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.

Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu la faţă. Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.

 

Legenda mărţişorului

La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă.

            Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:

-         Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea.

Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:

-         Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.

            Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt

lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.

            De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb- roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii.

Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români

La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbatoreşte - Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii.

     În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ţinut înainte de 1 martie, pe data de 24 februarie. Această dată nu a fost întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii..

    Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce se “logodesc” în această zi.

Cum se sărbătorea Dragobetele în trecut

     În dimineaţa zilei de 24 februarie, tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o hora, se sărutau şi se strângeau în braţe. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Există credinţa că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!".
    Nu este întâmplător faptul că tinerii ieşeau la pădure în această zi, dacă ţinem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naştere şi expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure".

     În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fugă era numită "zburătorit". Flăcăii urmăreau fetele dragi şi acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrăţişare, ce era urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puţin un an de zile. Mulţi părinţi abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întampla ca unii să fie multumiţi, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea făcută, logodna virtuală era respectată.

     Din zăpada netopită până la Dragobete, fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apa cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.

     Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ, dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlnea la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.

Etimologia cuvântului Dragobete

    Unii filologi susţin că numele "Dragobete" provine de la două cuvinte vechi slave "dragu" şi "biţi", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alţi filologi susţin că vine din cuvintele dacice "trago" - ţap (mai târziu devenit "drago") şi "beţe" - picioare. Ţapul simbolizând la români fecunditatea!

    Există şi ipoteza că "Dragobetele" se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales", de la cuvintele dacice "drag", ce semnifică "chip frumos", "chip de lumină" şi "betel"- "casa lui Dumnezeu".

    Etnograful Marcel Lutic susţine că "Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt calchieri după numele din slava veche a sărbătorii creştine a "Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul", sărbătoare numită în spaţiul slav "Glavo-Obretenia". Românii au adaptat această denumire din slavă, aşa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea "Dragobete".

Floarea dragostei

    În lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla dacă tinerii se căsătoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o plantă cu frunze în formă de lance şi flori roz-purpurii, care creştea în locuri înalte. Se plantau în grădină două fire de Floarea dragostei pentru tinerii îndrăgostiţi şi dacă cele două plante se apropiau, era semn că ei se vor căsători. Dacă în unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, în altele ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de plăcinte, un lucru e sigur: este tânăr şi este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor.

Sursă: CrestinOrtodox.ro