Amintirile așezate pe umerii timpului nasc în noi la fiecare sfârșit de an nostalgii...simt cum îmi cresc aripi de fluturi către o nouă viață,către acele vise, ce azi le am așa cum le-am avut și ieri și le mai am și mâine. Nu vreau sa simt cum fiecare clipa, ora, zi din clepsidra timpului se stinge în mine, arzând pe rugul timpului, ce râde și apoi, bucățică cu bucățică, vrea să mă arunce în groapa trecutului, a amintirilor pierdute, în timp ce zilele mele scad, scurgându-se agonic în clepsidra unui trecut ce nu mai poate fi înviat. Timpul nu stă de vorba cu noi, nici măcar nu ne cere părerea. Am devenit prizioneri ai timpului, care se pare că a pus stăpânire pe noi. Timpul a devenit pentru noi ca și un țel pentru că ne lăsăm conduși de timp, pentru ca suntem implicați doar în circumstanțele timpului. Am devenit robii timpului scăldat în razele minunatului soare, ale fiecărui an ce trece lin pe lângă noi, iar noi uităm să ne bucurăm de viață, de faptul că vântul adie, frunze ruginii se desprind din copacii abătuţi, care rămân goi şi părăsiţi. Toamna florile îşi pierd din culoare, frunzele îngălbenite se desprind de copacul mamă şi se lasă purtate de vântul neliniştit spre alte zări, lăsând în urmă copacii care se acoperă iarna cu minuații fulguleți de nea, iar apoi aceștia așteaptă primăvara - anotimpul renașterii. E un tablou care te face să stai să meditezi și să depanezi amintiri din clepsidra trecutului copilăresc! Parcă, copacii în sinea lor își spun : “Asta e…aşa trebuie să fie. Nu putem schimba nimic din ce se întâmplă.” Și noi oamenii ne simţim neputincios în faţa destinului nostru uneori! Anii trec și nu putem să îi oprim.............Copacii,
