Povestea unei libelule si a unui fluture

Isi avea casuta, pe vremuri, intr-un luminis verde si parfumat o libelula albastruie. Libelula isi traia zilele asa cum o fac toate insectele harnice din padure.
Se trezea dimineata, se pregatea pentru o zi de alergatura, iar apoi bine dispusa si cantatoare pleca din casuta sa colorata ca sa isi asigure traiul sau confortabil de libelula.

Toate zilele libelulei erau luminoase si optimiste, iar ea se bucura de rutina securizanta pe care si-o construise.

Toate acestea pana cand una din zilelel libelulei ii rezerva o surpriza nemaipomenita.

Ca de obicei, libelula pleca de acasa zumza a multumire, cand pe o raza jucausa de soare vazu o creatura fascinanta invartindu-se si dansand cu aerul inmiresmat al diminetii. Libelula se bucura de tabloul mirific al naturii si isi continua drumul presata de timp. Insa, exact cand dadu sa plece, creatura luminoasa zbura spre ea si o saluta pe vocea cea mai mieroasa din lume.

Libelula flatata ca asa o fiinta ominunata o observa ii raspunse timid la salut, dar emotionata nu mai zabovi si zbura repede de acolo. In restul zilei, orice ar fi facut, libelula se mai gandea din cand in cand la fantastica aparitie a diminetii si era incantata ca avusese sansa de a urmari un asa spectacol incantator.

In zilele ce urmara, drumurile libelulei  se incrucisara aproape zilnic cu cele ale minunatului dansator, care, dupa cum se dumirise libelula, era un fluture regal de cea mai inalta speta, dupa cum spunea chiar el. Incet, incet, tot intalnindu-se in mod neasteptat si fortuit, libelula prinse drag de fluturele la fel de albastru ca si ea, astfel ca, atunci cand fluturele o informa ca din nefericire nu se vor mai putea intalni, caci el nu mai are resurse sa stea in luminis, libelula se oferi sa il ajute pana se pune pe picioare.

Timpul trecu, iar acum fluturele ii devenise indispensabil libelulei, o amuza, dansa si canta, iar cand fluturele spuse ca el chiar nu mai are cum sa ramana acolo, caci trebuie sa plece sa stranga polen sa trimita familiei lui numeroase, libelula speriata ca va pleca se oferi sa ii dea ea din rezervele ei.

Fluturele regal accepta bucuros ajutorul libelulei si ii promise ca imediat ce se pune pe picioare ii va da inapoi tot ceea ce ea ii daruise. Libelula avea incredere in fluturele cel talentat si credea cu tarie in promisiunile sale. Timpul mai trecu, iar resursele libelulei incepura sa se imputineze si cand libelula vazu acest lucru incepu sa fie ingrijorata si agitata.

Fluturele inca nu se pususe pe picioare cand  libelula incerca delicat sa aduca vorba despre acest lucru, fluturele se supara si plangea si o acuza ca nu are incredere in el, ca el face toate cate poate, dar viata in luminisul asta e asa de grea incat nu razbeste deloc, in plus era vina ei ca el ramasese acolo si nu se dusese sa isi caute norocul intr-un loc mai prielnic, poate ar trebui sa plece. Cand fluturele ii vorbea asa libelula se intrista si cu inima grea isi cerea scuze si ii parea rau pentru ceea ce spusese.

Legenda macului

 

Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem noi presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă.

 

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

 

O altă legendă spune că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci albă. Macul era foarte somnoros din fire. Atunci când lisus a fost răstignit pe cruce, toate florile de pe câmp plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând din toate părţile: „Hristos a înviat!"

- Cum? Hristos a înviat? Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.

Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu la faţă. Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.